Să aprofundăm tehnologia ameliorării vacii de carne (I)

Performanţele înalte de producţie ale raselor de taurine, crescute în prezent şi în România, sunt rodul acţiunii continue de ameliorare genetică dusă de crescătorii străini pe parcursul a cel puţin un secol şi jumătate. În această perioadă ei au modificat, cu fiecare generaţie nouă, structura genetică a caracterelor de interes prin selecţie şi hibridare, la care s-a adăugat (în cazuri extreme) şi potrivirea genotipică a perechilor (consangvinitatea), în scopul „fixării” mai uniformizată a caracterelor de mare interes economic. Fiecare dintre aceste metode de ameliorare are un efect specific asupra modificării structurii genetice a caracterelor pe populaţie (rasă, linie) sau efectiv de animale, pe care geneticienii amelioratori au numit-o progres genetic. El se măsoară cu ajutorul schimbării care se produce în nivelul caracterului luat în considerare (performanţa medie) a indivizilor actuali, faţă de generaţia de părinţi din generaţia anterioară sau a ceea ce se produce de la un an la celălalt. Din aceste motive, în practică, progresul genetic se exprimă în două feluri, şi anume: pe generaţie sau pe an. Şi unul, şi celălalt are semnificaţii economice deosebite, care-i ajută pe fermieri să gestioneze cu înţelepciune activităţile de ameliorare pe care trebuie să le aplice pentru a obţine rentabilizarea acestora.

Criterii de alegere a candidaţilor pentru a forma noua generaţie
Trebuie să subliniez că modificarea structurii genetice a caracterelor (progresul genetic) unui efectiv de animale dintr-o fermă sau a unei populaţii de animale, ca urmare a aplicării cu consecvenţă a selecţiei în rasă pură, se realizează numai atunci când generaţia care urmează să fie produsă se înfăptueşte nu cu toţi indivizii disponibili, ci doar cu câţiva aleşi, în calitate de părinţi ai noii generaţii. Animalele alese în această calitate trebuie să fie cele mai valoroase din punct de vedere genetic pentru caracterele de interes, în funcţie de performanţa proprie a individului, la care se adaugă performanţa ancestorilor (părinţi, bunici), a rudelor colaterale, precum şi după performanţa medie a descendenţei. Practica ameliorării animalelor prin selecţie, dar şi prin încrucişare, a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că numai alegerea după aceste criterii a celor mai valoroase animale din punct de vedere genetic, în calitate de părinţi ai noii generaţii, poate duce la o modificare reală a structurii genetice a caracterelor (progres genetic). Ceea ce se obţine în urma aprecierii animalelor după criteriile precizate anterior, după ce acestea sunt corectate cu coeficientul de heritabilitate (h2), capătă denumirea de valoare de ameliorare sau valoare genetică aditivă a individului. Se înţelege că în cazul în care se procedează în felul acesta, între media performanţelor genetice ale părinţilor aleşi şi media populaţiei din care i-am ales se naşte o diferenţă mai mică sau mai mare, în funcţie de structura caracterului şi de variabilitatea acestuia în populaţie. Ea se numeşte „diferenţă de selecţie”.

Determinarea intensităţii de selecţie
Pentru a obţine un progres genetic mare, pe generaţie şi pe an, trebuie să mai facem ceva. Să stabilim ce proporţie din totalul animalelor din efectiv sau populaţie poate fi cuprins în lotul de animale destinate să devină părinţii noii generaţii, cunoscând faptul că cu cât folosim mai puţini indivizi la producerea generaţiei următoare, cu atât progresul genetic va fi mai mare. O astfel de decizie nu poate fi făcută, însă, la întâmplare, ci numai în funcţie de prolificitatea femelelor sau a masculilor. Dacă proporţia acestora va fi prea mică faţă de cât o îngăduie performanţa reproducerii, efectivul total de animale din fermă va scădea, iar de va fi prea mare, progresul genetic care se va obţine se va reduce dramatic. Din această cauză, pentru a stabili o proporţie opimă de animale care să facă parte din lotul de părinţi va trebui să facem următoarea operaţie: să împărţim proporţia de animale care ies anual din efectiv, prin procesul de reformare, la prolificitatea (fertilitatea) reală a animalelor din fermă sau din populaţie. Cifra care se obţine poartă numele de intensitate de selecţie şi trebuie să aibă o valoare cât mai mare.
Odată stabilit şi intervalul de generaţie, avem toate elementele pentru a putea preciza cum să maximizăm progresul genetic pe generaţie şi pe an, aspect despre care vom discuta în numărul următor al revistei.

INTERVALUL DE GENERAŢIE
Pentru a avea la îndemână toate elementele cu ajutorul cărora putem gestiona cu eficienţă acţiunile de ameliorare a animalelor prin selecţie, mai trebuie să mai precizăm încă ceva foarte important. Este vorba despre intervalul de timp care trebuie să treacă din momentul când se realizează împerecherile între animalele destinate să producă noua generaţie şi până când aceştia au descendenţi proprii. În genetica populaţiilor, acest parametru se numeşte interval de generaţie. Valoarea lui diferă însă de la un sex la celălalt. Pentru masculii care se testează după valoarea descendenţei lor, intervalul de generaţie se măsoară din momentul conceperii lor şi până la atunci când descendenţii acestora au urmaşi şi performează, iar pentru femele, de la data când se fac împerecherile şi până când acestea şi-au încheiat performanţa proprie. Din aceste motive, intervalul de generaţie dintre masculi şi femele este foarte mare (pentru femele - 2,5 ani, iar pentru tauri - circa 6-7 ani).

Articol publicat în revista Ferma nr. 13/240 (ediţia 1-14 august 2019)