PORTUL UNGUREAN, mândria Vaideeniului

Veniţi din zona Sibiului, ciobanii ungureni pot fi uşor recunoscuţi pentru cromatica bicoloră, alb cu negru, a costumului lor autentic. La Vaideeni se mândresc că au venit „de peste munţi” şi că duc mai departe meşteşugul oieritului aşa cum făceau şi părinţii şi bunicii lor... Într-unul dintre locurile unde s-au aşezat, am întâlnit-o pe Elena Miron, care coase costume naţionale aşa cum se făceau ele odinioară. Munca ei este apreciată atât de localnici, cât şi de turişti.

După ce a ieşit la pensie de la secţia de tricotaje a fabricii Ceramica Horezu, i-a venit aproape firesc dorinţa de a-şi continua activitatea în micul ei atelier de croitorie. Cu o pensie infimă, de doar 650 de lei, Elena Miron îşi completează venitul ducând mai departe o tradiţie strămoşească. „De unde luaţi materialele?”, o întreb, iar răspunsul ei este surprinzător: „Le comand pe internet, de la Sibiu”, spune ea, conectată, firesc şi real, la cei 66 de ani, la modernitate. Cu mândrie ne prezintă porturile care au ieşit din mâinile ei harnice şi dibace... Costumul femeiesc - compus din cămaşă, vestă, fustă creaţă, şorţ şi basma - are modele elegante, o anumită sobrietate specifică, care diferă de multitudinea coloristică a altor porturi. La aceasta se adaugă, adesea, un brâu în culorile tricolorului românesc purtat cu mândrie. Bărbaţii au cămaşă, vestă, cioareci - pantaloni făcuţi odinioară din lână, iar acum din stofă subţire - şi pălărie. Poate cele mai interesante, chiar şi prin dimensiunea lor, sunt costumele pentru copii. Realizate cu fineţe şi atenţie pentru detaliu, ele reprezintă un dar minunat pentru cei mici, pe care cu siguranţă îl vor păstra cu sfinţenie.

O moştenire ce merită păstrată
Portul popular mai este îmbrăcat azi la cununiile civile, la nunţi uneori, adesea la marile sărbători. Oamenii poartă mereu cu mândrie costumele naţionale, le primenesc şi le păstrează în locuri speciale. Elenei Miron i se citeşte nostalgia pe faţă atunci când vorbeşte despre costumul de care nu s-a putut despărţi, portul ei de fată, pe care l-a îmbrăcat la nuntă. „Oamenii preţuiesc în toate momentele vieţii costumele populare, care îi însoţesc şi la plecare, dincolo de această lume”, ne spune creatoarea populară.
Interlocutoarea noastră visează să îşi transmită mai departe meşteşugul! Speră să fie cât mai multe mâini dibace pe care să le poată iniţia în această adevărată artă, care vine din vechime. Chiar dacă cele două fete ale ei au meserii diferite, iar, la rândul lor, au trei băieţei, Elena Miron nu şi-a pierdut speranţa în transmiterea meşteşugului! Gingăşia şi tradiţia portului popular nu se poate pierde, nici măcar într-o eră în care materialele se comandă de pe internet, căci ţesătura şi toate gesturile care o însoţesc sunt aceleaşi de multe secole încoace.

Un articol publicat în revista Ferma nr. 16/221 (ediţia 15-30 septembrie 2018)