Iţele încurcate ale celei mai paşnice dintre arme... RĂZBOIUL DE ŢESUT!

Bunica şi mama ei lucrau la războiul de ţesut, aşa că din copilărie o fascina deja acest instrument care făcea parte integrantă din casă şi din viaţa cotidiană a femeii. „Dacă bărbaţii lucrau câmpul, femeile ţeseau, povestind şi cântând, aşa cum se face şi azi”, ne mărturiseşte ea cu o anumită nostalgie pentru vremurile trecute. La vârsta de 7 ani a început să lucreze la război, iar la 10 ani îşi alegea singură „cocleţii”, prin ochiurile cărora se trec firele de urzeală pentru formarea rostului. Dragostea aceasta ancestrală, care i s-a transmis din fragedă copilărie, o transmite şi ea mai departe elevilor ei, care au între 7 şi 40 de ani.

A predat cursuri la Londra
Profesoară a Şcolii Populare de Artă din Târgu Jiu, secţia Polovragi - Ţesut, Mioara Dinoiu are răbdare să explice celor care vor să afle această taină fiecare pas pe care trebuie să îl urmeze. Pragul ei este călcat de mulţi români şi străini, care apreciază meşteşugul. Este însă mândră că a dus războiul de ţesut şi textilele unicat olteneşti şi peste hotare. Prin intermediul Institutului Cultural Român, a fost, de exemplu, la Londra, la Festivalul Pro-Patrimoniul Artei Populare, unde a ţinut, timp de o săptămână, la propriul război de ţesut, ore pentru toţi cei interesaţi - femei, bărbaţi şi mulţi copii. Totuşi, aşa cum spune, perioada cea mai înfloritoare era cea de până la Revoluţie. Femeile din zona aceasta, unde nu era cooperativizare, nu prea aveau alte posibilităţi de lucru, astfel că se întreceau în talentele lor la cusut sau ţesut. Această îndeletnicire le aducea şi satisfacţia de a se putea întreţine doar din acest venit. Azi, cele mai tinere pleacă la oraş sau lucrează la pensiunile sau restaurantele din regiune. Totuşi, Mioara Dinoiu mai speră într-o renaştere a acestui meşteşug, de aceea se şi încăpăţânează să îşi înveţe ucenicii.

A lucrat kilometri întregi de ţesături
În urmă cu 25 de ani s-a angajat la Şcoala Populară de Artă şi de atunci îşi transmite cunoştinţele celor interesaţi să ducă mai depate o meserie ancestrală. „Este chiar o meserie frumoasă” - spune ea - „păcat că nu sunt vii aceste flori, că ar putea povesti”. Nu poate evalua numărul obiectelor care au ieşit din mâna sa, dar constată cu mândrie: „Cred că am lucrat kilometri întregi de ţesături, o viaţă întreagă. Am lucrat şi pe şantier, şi la plantaţii, la 16 ani am condus o secţie de covoare olteneşti... Am lucrat peste tot. Mi-a plăcut să muncesc şi să câştig”, declară aceasta.
Ascultând-o îmi dau seama că ţesutul este însoţit de un adevărat limbaj de specialitate, care necesită multe explicaţii pentru „nespecialişti”. Printre cocleţi, iţe alese cu mâna, speteze, sucală, iepe, întorsătoare, zarcă, natră, velinţe şi şervete este un univers care păstrează puritatea din vechime a acestui meşteşug. În momentul vizitei noastre lucra la o „velinţă cu cocleţi în două iţe, cu cocleţii aleşi cu mâna”.

Perfecţiunea detaliilor face diferenţa
Poate şi de asta, atât la Londra, cât şi la Viena, arta aceasta s-a bucurat de un mare succes. Acolo „profesoara de ţesut” a participat la celebrarea iei, bluza tradiţională românească, ce a adus împreună un public numeros. Cei mai mulţi dintre vizitatori au văzut pentru prima oară un război de ţesut şi s-au bucurat să îi poată atinge firele magice. Multora nu le-a venit să creadă ce minunăţii pot să iasă la această maşină venită din antichitate, la care Mioara Dinoiu a lucrat şi până la 102 de cocleţi, rezultând adevărate obiecte de artă. Fiica sa şi-a continuat studiile la Bucureşti, dar a dus cu ea ştergare, velinţe şi ii care îi amintesc de viaţa de acasă.
Doamnei Mioara Dinoiu i se pare firesc ca noi să înţelegem terminologia şi detaliile artei ei... Ea a crescut printre acestea şi elevii săi le cunosc la rândul lor. Valoarea „lucrăturii” este dată, aşa cum am înţeles, de perfecţiunea detaliilor şi de multitudinea decoraţiunilor. La final de întâlnire, nu putem decât pleca având speranţa că tot mai mulţi vor descoperi ce se află în spatele frumoaselor ţesături - orele de muncă împletite cu muzică şi vers şi iubirea înfocată pentru tradiţie.

ZESTREA, UN ELEMENT IMPORTANT ÎN TRADIŢIA LOCULUI
Ţesăturile au însoţit viaţa omului pe tot parcursul ei şi, tradiţional, treceau cu el şi dincolo de ea. Căsătoria şi zestrea mergeau doar împreună, iar bogăţia se măsura în mărimea zestrei aduse de fată. „Femeile nu erau ca acuma plecate în străinătate... Ţesutul era principala ocupaţie pe timp de iarnă”, afirmă Mioara Dinoiu cu regret pentru vremuri nu demult apuse. Ţesăturile de calitate erau principala componentă a zestrei şi mulţi păstrează şi azi ţesături de sute de ani, care vin din familie şi sunt cinstite şi duse mai departe. La nuntă, banii de dar se strângeau - aşa cum ne spune maestra - în „geac”, cea care este „traista polovrăgeanului”.
La 54 de ani, Mioara Dinoiu este un artizan al stilului oltenesc tradiţional, promovat în străinătate ca stilul românesc clasic. Pasiunea îi vine din generaţii, din familie. „Tăticul meu a făcut războiul acesta, numele lui este chiar scris pe dos, căci s-a iscălit”, afirmă ea, privind în urmă cu nostalgie la părintele care i-a făcut acest dar pe care îl foloseşte cu drag până azi. În 1970, Mioara Dinoiu a fost la un curs de specializare în covoare olteneşti la Horezu. Acolo şi-a lărgit domeniul de activitate, aflând tainele acestui domeniu situat la graniţa dintre artă şi meşteşug. „Cele mai multe covoare au 2 metri pe 1,60, dar sunt şi de 4 metri, războiul permiţând să se facă lucrări de mari dimensiuni”, afirmă artistul.

Un articol publicat în revista Ferma nr. 17/222 (ediţia 1-14 octombrie 2018)