Revista-Ferma
Revista-Ferma Revista-Ferma Revista-Ferma

FLUIERAŞII divini ai Polovragiului

Publicat: 13 octombrie 2018 - 23:13
Comenteaza   | Galerie   | Print | Trimite unui prieten

Fluieraşii ansamblului „Cheile Olteţului” din comuna Polovragi, judeţul Gorj, sunt un amestec frumos de poveste, copilărie şi maturitate culturală. E ca şi cum într-un frumos pom ar fi deodată şi flori, şi fructe! Ca într-un lămâi, spre exemplu!

Printre fluieraşii rămaşi să încânte zorile şi apoi să adune întunericul ca pe o pernă de aşezat sub căpătâiul lumii, cu certitudine se numără şi fluieraşii polovrăgeni din ansamblul „Cheile Olteţului”. Ansamblu înfiinţat cu peste 50 de ani în urmă, când unii dintre ei erau încă tineri, alţii doar copii, îmi povesteau, cu feţele zâmbitoare, Ştefan Diaconescu, Ion Roşu, Ilie Carcalicea şi Gheorghe Popescu (eternul Gheorghe al lui Popescu), cei “patru muşchetari” ai fluierelor!

Subsemnatul ÅŸi o parte dintre fluieraÅŸi_b

Subsemnatul si o parte dintre Fluieraşii din Polovragi

În loc de fluieraş de os, oltenii suflă “vraja” în fluiere de prun şi de zarzăr
Vă mărturisesc că veselia lor este greu de redat în cuvinte. O veselie ştrengară a unor veşnici flăcăiandri care parcă pilduiesc dintr-o nemurire palpabilă. Prima dată i-am întâlnit la Festivalul Folcloric „Învârtita Dorului”, acolo unde cântă şi ei de o jumătate de secol. Poate de aceea nu vor să îmbătrânească, trecuţi cumva dincolo de Valea Plângerii prin muzică şi joc. Le-am adus aminte că i-am văzut la Vaideeni, la „Învârtita Dorului” şi unul dintre ei, cred că Ilie Carcalicea, a spus aşa: „Acolo eram pe loc străin/Ne-apucă să plătim/Şi-acum am venit la frate-meu/Unde ne-apucă de-un leu”.
I-am luat la întrebări ca orice ziarist şi răspunsurile lor au curs ca şi cum erau la poarta raiului, precum un fel de spovedanii incontestabile. Aşa am putut afla că fluierele lor sunt din lemn de prun. Doar Ilie Carcalicea susţinea şi zarzărul ca... material de urcat oile la cer. Deşi coborâţi cumva din stirpea ciobăneilor mioritici, niciunul dintre ei nu aveau fluier de soc sau de os la cingătoarea lată, numită sub munte chimir! Fluierele lor sunt meşterite în localitatea Urşani, de lângă vestitul oraş vâlcean Horezu, acolo unde mai există un meşteşugar de fluiere în lemn de prun. Deşi, mărturisea unul dintre fluieraşi, „al meu cred că-i din zarzăr, că prea cântă frumos”.

Împreună, cei patru fluieraşi din Polovragi adună 280 de ani
Adică aproape trei centenare. Cel mai „tânăr” a împlinit în septembrie a.c. 81 de ani şi îşi aminteşte clar fiecare trecere de an. A crescut întotdeauna animale. Şi oi, dar şi vaci, iar acum este dezamăgit şi nu vrea să mai audă de păstorit. „Cum, Doamne iartă-mă, să coste o sticlă de suc de trei ori mai mult decât o sticlă cu lapte?! Îmi vine să fluier a pagubă şi nu vreau să-mi stric renumele de răspânditor de fericire, aşa că voi vinde tot înainte să-mi răstorn amarul peste lume”, spune, cu un ton greu de încadrat, badea Ştefan Diaconescu.
Cel mai tânăr dintre ei are 63 de ani şi încă mai grijeşte de trei vaci cu lapte, dar „oi nu mai am, că oricum acum fluier mai des la primărie”. La întrebarea mea despre cum mai cântă oilor dacă nu mai au mioare, fluieraşii divini mi-au dezvăluit secretul acesta: „toate vitele se supun fluierului, iar uneori chiar şi muntele. Bănuim că şi stelele ascultă doinele, că prea se întristează când zicem de jale”.

Fluieraşii pe scena de la NEDEIA de Sfântul Ilie de la Polovragi_b

Înainte vreme, fluieraşii umpleau un autobuz şi cântau prin toată ţara
Acum doar la marile sărbători se mai strâng 10-12 fluieraşi. „Ne bucurăm totuşi că avem şi câţiva tineri printre noi, chiar dacă azi nu au putut veni la această întâlnire”, şi-au manifestat încrederea în viitorul grupului lor de artişti. De fapt, se spovedesc fluieraşii între două cântece cu tâlc, mulţi dintre noi au plecat spre cele veşnice şi “i-am condus cu fluierele spre lumină”. Puţini din cei care au învăţat să stăpânească turmele cu fluierul au renunţat să mai cânte. „Asta face ca fluieritul să fie ca un dulce blestem, numai bun de dus dincolo”, spune duios Gheorghe Popescu. Fluieraşul cu numele cel mai comun din România continuă: „Faptul că sunt fluieraş mă distinge ca pe Baciul Naţionalei de fotbal printre purtătorii acestui nume comun!”

I-au uimit şi pe conducătorii comunişti
Cântările lor au încântat multă lume. Şi la sindrofiile comuniste, şi la cele de după Revoluţie, horele şi doinele cântate din fluier şi acompaniate cu vocea lor de păstori de “nori” au adus bucuria şi lacrima deopotrivă celor care i-au ascultat. Ilie Carcalicea, sper să nu greşesc, mi-a povestit cum Gheorghe Gheorghiu-Dej, după ce l-a încântat, a vrut să-l oprească la Bucureşti pentru a-i fi aproape. Dar atunci a început să plângă că vrea să se întoarcă acasă, că nu se lasă el de colegii săi, că vrea la mama şi la taică-său. Unde nu era pregătit sau doar pentru că nu era scris acest destin pentru el. Totuşi, la rugămintea conducătorului comunist, a rămas o săptămână pentru filmări şi interviu. Liderul comunist l-a premiat cu un set de cărţi, un stilou cu peniţă de aur (pe care le mai are şi acum) şi suma de 500 de lei. Bani pe care tatăl său l-a întrebat de unde i-a furat. Apoi a construit cu acei bani o cameră la casa lor. Viaţa l-a dus pe şantiere, la Electro Banat, apoi a cântat şi pe la Doina Banatului, dar niciodată nu a regretat prea mult că l-a refuzat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. El cântă la toate instrumentele de suflat, inclusiv la taragot, ca Fărcaş. În locul său, îşi aduce aminte fluieraşul din Polovragi, la Bucureşti a rămas vestitul Dumitru Zamfira. „N-a fost să fie să fac Conservatorul şi să rămâi vedetă la Capitală!”, şi-a încheiat mărturisirea Ilie Carcalicea.
Ar fi multe de povestit, mai ales cum m-am pricopsit din postura de ziarist cu un recital live din partea celor mai frumoşi fluieraşi din fluier de prun şi, cumva, de zarzăr. De câte ori lumea îi spune corcoduşului copilăriei mele zarzăr, îmi aduc aminte de romanul „La Medeleni”. Şi, instinctual, mă las purtat de povestea vieţii mele, acompaniat de fluieraşii aceştia divini, care parcă s-au născut tocmai ca să ne facă să nu uităm că viaţa este aşa frumoasă!

 

Un articol publicat în revista Ferma nr. 17/222 (ediţia 1-14 octombrie 2018)

 Viitor pentru sate_b

Vizualizat: 313 | Galerie   | PrintPrint | Trimite unui prietenTrimite unui prieten

Scrie parerea ta







Numarul comentariului:
Nume:
Cod de securitate
Accept regulile de comentariu

Bine ați venit!

Aș vrea să stabilim câteva reguli pentru ca discuțiile să se poarte civilizat și constructiv.

1. În primul rând fiți respectuoși și prietenoși cu cei care comentează. Scopul e să găsim metode prin care să ne înțelegem ideile și motivațiile nu să ne depărtăm și mai mult.

2. Orice comentariu poate fi considerat material pentru ”intrebarea” care va motiva un articol.

3. Dacă consideri că întrebarea ta a fost prost reprezentată sau răspunsul te nemulțumește te rog comentează și lămurim.

4. Vă rog să criticați liber dacă vi se pare că am prezentat greșit ceva, dar să luați în considerare că scopul paginii este să fie moderat (pe cât posibil) deci nu o să vedeți scrieri agresive de la noi.

5. Pentru fiecare postare o să vă rog să păstraţi discuţia pe subiect astfel încât să nu divagăm neconstructiv fără a ajuta pe nimeni.

5. În rest folosiți-vă bunul simț.

Mulțumim!



Video

Scolile agricole - semnal de alarma!

Scolile agricole - semnal de alarma!

Specialist în cresterea pasarilor de curte si absolvent al unei scoli cu profil agricol - Liceul Tehnologic „Mihail Kogalniceanu” din Miroslava (jud. Iasi) - Leonard Stafie considera ca institutiile de învatamânt cu profil agricol au nevoie de sprijin pentru a redeveni ceea ce erau cândva.

Reporter AgroInfo: Liviu Gordea
Operator imagine: Claudiu Borobei

În vizită la văcuţele melomane de la Doaga George Stanson, despre condiţia fermierului român Maschio-Gaspardo îşi extinde operaţiunile în afara Europei
Cultura anului 2017

Care credeţi că va fi cea mai rentabilă cultură agricolă în 2017?