Simfonia culorilor din clavecinul războiului de ţesut

Însoţiţi de referentul cultural Ludmila Elena Ţuţui, de la Centrul Cultural ”Simion Mehedinţi” din Soveja, am ţinut neaparat s-o vedem la lucru. Intrăm în satul Rucăreni, o aşezare (ca şi Dragosloveni) întemeiată de ţăranii moşneni din Rucăr şi Dragoslavele (ţinutul Muscelului argeşan) care au ales calea băjeniei, fugind de rumânie (şerbie) pe la 1600.
„Mama m-a luat pe lângă ea să mă înveţe să ţes; era foarte iscusită şi-i plăcea. De când m-am măritat, din ’67, nu a ieşit războiul de aici, din odăiţă. L-a făcut meşterul Mocanu care, pe vremea tinereţii mele era un om destul de respectat pentru truda şi priceperea sa. Mai zice câte unul să-l pun pe foc, dar nu am bani să cumpăr mobilă pentru colţul de aici. Să-l las gol?”, se întreabă glumind moaşa Domnica a lu’ Fătu.

„Nu pot trăi fără războiul de ţesut; altfel, nu-mi văd rostul!”
Ne-a primit într-o odăiţă, unde „nici nu aveţi loc să staţi pe scaun, că noi ne-am împuţinat ca număr”. Conform tradiţiei locale, pereţii sunt „îmbrăcaţi” cu frumoase ţesături, aranjate în trei registre suprapuse: păretarele, sus, zăvezile mari, înflorate cu trandafiri, pe mijloc, şi jos adămăştile cu model mărunt menite să proteje de spătarele scaunelor.
Observ pe peretele din dreapta un tablou cu lumina ochilor ei: nepoţica de la Bucureşti îmbrăcată în ie. Lângă soba de teracotă şi pat, lipit de fereastră pentru ca lumina naturală să bată pe fire, era „întins” războiul de ţesut, aşteaptând cuminte mâinile-i dibace. Avea începută o cuvertură în două culori: verde închis cu bej. „Nu pot trăi fără el, nu-mi văd rostul în viaţă. Înşir într-una la fire aicea... Nici nu mă pot apuca de altceva, asta a fost meseria de bază a femeilor de pe aici! La tinereţe, am început ca fiecare să fac ceva. Prima dată am încercat cu covoarele şi pe urmă cu cuverturile, astea au fost mai căutate. Înainte erau multe comenzi, dar acuma lumea s-a schimbat, s-a modernizat, nu se mai poartă ţesăturile urzite în casă”, explică Domnica Fătu.

Simfonia culorilor la războiul de ţesut
Se aşeză la război. Mâinile-i aleargau în stânga şi-n dreapta, sigure, de parcă atingeau clapele unui clavecin. În faţă avea modelul cu puncte şi x-uri, un adevărat portativ, de unde izvora simfonia de culori a ţesăturii. Se mişca natural, cu îndemânare, ştia rostul să tragă de unele mânere, să le împingă pe altele, stăpânea ordinea în care apăsa pedalele. Iţele jucau în sus şi în jos într-un dans vioi, bine strunit. „E o muncă plăcută; migăloasă, dar grea pentru alţii care nu au habar de ţesut. Nu ar sta prea mulţi să dea de peste un milion de ori din mâini, să iasă o cuvertură. Foaia asta are 2,20 m, celaltă la fel, vor fi cusute şi aşezate învelitoare de pat. Costumul de port popular îl am aşezat cu grijă în ladă, ca şi cămăşile vechi, alături de ţesăturile de casă”, spune ţesătoarea.   

„E vremea cositului, nu mai am timp de ţesut!”
La vârsta ei, Domnica Fătu se ţine bine; e toată zâmbet şi energie. Aşa a fost toată viaţa! „Iarna scoteam şi două cuverturi pe lună. Mai comandă lumea de prin sat. Acum e de prăşit, am la vale un hectar de porumb, am animale: o văcuţă şi cinci oiţe. Apoi, e vremea cositului, mai plec şi eu la câmp şi nu prea mai am timp de ţesut”, explică sovejeanca.
Preţul pentru munca sa nu este mare: în jur de 6 milioane lei vechi cuvertura. „S-a scumpit foarte mult aţa, e 9 lei un scul de bumbac, faţă de cum era înainte. O mai năcăjesc pe fată. Mă însoţeşte la Bucureşti, prin complexul Europa să-mi caut cele trebuincioase lucrului la război. Nu mai face nimenea, erau sculuri de lână sau bumbac, de relon, fibre sintetice pe toate drumurile, le luam de prin sat, nu mă duceam după ele. Pentru vopsitul ţesăturii, făceam culorile naturale din frunze, din plante, acum nu prea se mai preocupă lumea”, constată cu amărăciune Domnica Fătu.   

Esenţa vieţii: dragostea pentru muncă şi frumos
Când vorbeşte despre copii, în ochi îi joacă o luminiţă. Sunt la Bucureşti, aşezaţi la casele lor. Nepoata ei dragă, Sara Maria Vulpescu, a trecut în clasa VIII-a; este olimpică. Când vine în vacanţă îi place să se joace cu firele de urzeală. Dacă ar sta mai mult timp la Soveja, ar învăţa de-a binelea să ţese la război.  
Domnica Fătu nu poate trăi fără război. Munca şi dragostea pentru frumos au fost şi sunt esenţa vieţii sale!

Satele româneşti au un lung şi semnificativ viitor
În comuna Soveja, flacăra tradiţiei pâlpâie încet. Au mai rămas câteva femei, precum Maricica Celmare, Ţica Genă şi cea despre care scriem, Domnica Fătu, trecute de mult de prima tinereţe, care se mai încumetă din când în când să mânuiască războiul de ţesut.
Dar se pare că se pregăteşte o nouă generaţie în frunte cu Elena Micu, o tânără mămică, care duce pe mai departe cu pasiune, între scâncetul unui copilaş, un alăptat şi un legănat, arta ţesutului în gospodărie.    
Aşa cum scria istoricul Alexandru Nemoianu, într-un articol publicat de Observatorul (Toronto-Canada), ceea ce se întâmplă în satele româneşti este o reaşezare, o reinventare la condiţii istorice. Ele sunt un trup viu, aflate în plin timp istoric, cu vremi bune şi vremi rele. Simplul fapt că au trecut şi supravieţuit unui timp istoric foarte lung este dovadă că avem în faţă un trup puternic, neînfrânt, cu enormă personalitate şi voinţă de a fi. Sunt profund încredinţat că satele româneşti au un lung şi semnificativ viitor înainte.

Marian MUŞAT
Nicoleta DRAGOMIR
foto: Leonard STAFIE, Claudiu BOROBEI