Reclama header big full
Revista-Ferma
Revista-Ferma Revista-Ferma Revista-Ferma
Reclama header after big part 1 pages

O după-amiază de primăvară la moara din Sitaru

Publicat: 27 iunie 2016 - 16:00
Comenteaza   | Print | Trimite unui prieten

Moara din satul Sitaru funcționează de 80 de ani fără întrerupere. Deși clientela s-a mai împuținat, valțurile ei prefac în pulbere fină cerealele din hambarele satului, făină de bună calitate, tip 650.

Click pe poza pentru galerie!

Desprinsă din DN1, o șosea sinuoasă traversează șesul spre Fierbinți, Maia și, mai departe, până la Mizil. De o parte și de alta a asfaltului, alternează parcelele cultivate cu rapiță sau grâu, satele cu case vechi, dar și case noi, unele vile în toată regula, construite de bucureșteni dornici să-și aprindă grătarul la numai o jumătate de oră distanță de oraș. La orizont, se înalță turla câte unei biserici sau umbra întunecată a unei păduri care a rămas din Codrii Vlăsiei. Pe traseu, întâlnești chiar o localitate cu numele Moara Vlăsiei. Moara a dispărut, i-a rămas numai numele. În schimb, în comuna vecină, Grădiștea, supraviețuiește o moară veche de optzeci de ani. Deși clientela s-a mai împuținat, valțurile prefac în pulbere fină cerealele din hambarele satului, făină de bună calitate, tip 650. 

Moara din Sitaru se află chiar în marginea drumului, înconjurată de un nor fin de praf alb. Pe fațadă, cu litere mari, stă scris: ”Moara Greci”, fiindcă așa s-a numit satul odinioară. Acum, se numește Sitaru. Un sat cu locuitori tot mai îmbătrâniți, care-și arendează terenurile arabile celor câteva societăți agricole din zonă. Când li se face poftă de o mămăligă, umplu sacul cu porumbul primit drept arendă la hectar și hai la moară!

 

Moara supraviețuiește

În prezent, moara se află în proprietatea lui Cristian Nițu. Bucureștean de origine, Cristian a lăsat orașul și s-a mutat la Sitaru, în casa fostului antreprenor. ”Am învățat tot ce trebuie să știu despre moară. Valțurile sunt în parte cele originale, dar comuniștii au dotat-o și cu valțuri românești, fabricate la Topleț. Multe elemente de transmisie sunt, de asemenea, originale”, îmi spune Cristian. Bucureșteanul nu se ferește de condițiile din incinta morii. Dimineața își pune salopeta și se apucă de treabă alături de cei doi angajați ai săi, un bătrânel uscat, dar iute în gesturi, și un tip mai tânăr și durduliu. Ca un miracol, în timp ce multe mori din împrejurimi și-au încetat activitatea, moara din Sitaru funcționează de 80 de ani fără întrerupere. Regimul comunist a naționalizat-o și a lăsat-o să macine mai departe. Ba mai mult, în acele vremuri, din dispoziția activiștilor a fost pictat în interior și un tablou idilic cu șesuri și munți și o poezioară patriotică preaslăvind întovărășirea! Mii de săteni din Ilfov și Ialomița au venit la Sitaru să-și macine grâul sau porumbul. Unii plecau cu noaptea în cap și așteptau o zi-două până le venea rândul. Pe atunci, femeile mai păstrau tradiția, mai coceau pâine în casă. Cu vremea, obiceiul acesta s-a pierdut. ”Când am preluat moara, pe la mijlocul anilor nouăzeci, își amintește Cristian, era mare aglomerație aici. Cu timpul însă, clienții mei s-au cam dus. Văd că nu mai vine la moară cutare bătrân și-l întreb pe un nepot ce s-a întâmplat. Aflu că a murit. Așa e mersul lumii”. 

 

Perspective incerte

În timp ce povestim, sosește un camion. Deschide ușa și coboară un bărbat pleșuv. Ne salută cu accent italienesc. E chiar italian, stabilit în România acum 24 de ani. Vinde utilaje agricole noi, dar mai ales second-hand prin satele și la fermele din Ilfov și Prahova. Se prezintă simplu: Claudio. ”Vin la moara asta de 15 ani. Cumpăr tărâțe pentru porci. Cresc porci pentru mine. Tărâțe bune”, mă lămurește italianul. Îl întreb cum i se pare că merge agricultura în România. 

-”Îmi pare că merge bine, bine!” 

- ”Mai bine decât în Italia?”, insist cu întrebarea.

- ”Cred că mai bine”. 

- ”Dar din Italia vin roșii, iar tinerii noștri merg la muncă în agricultura italiană”. 

- ”Ei, merg, dar nu sunt bine plătiți. Nu sunt plătiți deloc. Acolo sunt mafioți”, conchide Claudio, care plătește sacii cu tărâțe și pleacă în treaba lui. 

Proprietarul Cristian Nițu tot face calcule și rezultatul nu-l entuziasmează. Cu numai câțiva saci măcinați zilnic nu prea știe cum va reuși să-și întrețină moara. Ar putea aplica poate pentru obținerea unor fonduri europene, să transforme moara în obiectiv turistic. E, de ce nu, un martor al celor trei epoci istorice succedate în România din 1937 încoace. Cristian e un pic descurajat, atât de birocrație, cât și de obligația de a deține o sumă de bani pentru a completa cofinanțarea. 

Ar mai fi o problemă cu afluxul de vizitatori. Grădiștea e o localitate aproape necunoscută bucureștenilor, chiar dacă se află la o jumătate de oră de mers cu mașina. Moara din Greci funcționează fără întrerupere de 80 de ani. Dacă aveți drum pe aici, nu ezitați să opriți și să o vizitați. Proprietarul, un pasionat fotograf în același timp, vă va oferi cu generozitate informații despre bătrâna moară, care macină și tot macină, dar este la rândul ei măcinată de moara care nu se oprește niciodată, moara timpului.

 

 

 

O POVESTE TULBURĂTOARE

Moara Greci a fost înființată în 1937 de un antreprenor local, Iosif Ciuhulescu. Omul a cumpărat tehnologie germană și franțuzească, cu bani din economiile sale, dar și cu bani împrumutați de la cămătari. Voia să aibă o moară modernă, la care să-și macine cerealele toți moșierii din zonă. Din păcate, istoria nu a fost deloc blândă cu proprietarul morii. La scurt timp după război, Ciuhulescu s-a trezit cu moara naționalizată. Au venit comuniștii, au tras un grad între moară și casă și i-au interzis să mai calce pe acolo. Nu după multă vreme, Iosif Ciuhulescu a fost alungat din comună și s-a stabilit într-o casă insalubră din București, unde a murit sărac lipit pământului. Iosif a avut trei băieți. Dintre aceștia, unul singur a avut urmași, o fată, Carmen Ciuhulescu. După Revoluție, urmașii lui Ciuhulescu au reușit să recupereze moara naționalizată în anii ’50. ”Vreau să menționez că m-am luptat cu statul zece ani pentru redobândirea proprietății bunicilor mei. Aceștia au lăsat actele de proprietate fiului lor Alexandru, tatăl meu, în anul 1965, când eu aveam patru ani, deoarece eram singurul urmaș care s-ar fi putut implica la maturitate într-o potențială încercare de recuperare a averii. Povestea familiei este tulburătoare și plină de privațiuni. Odată cu actul naționalizării proprietății, bunicul și fiul său cel mare, Petre, au fost închiși la închisoarea Văcărești. Au fost deposedați de întreaga avere și de toate bunurile personale. După o viață de muncă, au plecat doar cu hainele cu care erau îmbrăcați. Din acest motiv, ca o compensare morală, respectând dorința bunicului meu, m-am luptat cu statul zece ani pentru recuperarea proprietății”, povestește Carmen Ciuhulescu.


 

 

Articol publicat in revista Ferma nr.11(172) 15 - 30 iunie 2016

Vizualizat: 980 | PrintPrint | Trimite unui prietenTrimite unui prieten

Scrie parerea ta







Numarul comentariului:
Nume:
Cod de securitate
Accept regulile de comentariu

Bine ați venit!

Aș vrea să stabilim câteva reguli pentru ca discuțiile să se poarte civilizat și constructiv.

1. În primul rând fiți respectuoși și prietenoși cu cei care comentează. Scopul e să găsim metode prin care să ne înțelegem ideile și motivațiile nu să ne depărtăm și mai mult.

2. Orice comentariu poate fi considerat material pentru ”intrebarea” care va motiva un articol.

3. Dacă consideri că întrebarea ta a fost prost reprezentată sau răspunsul te nemulțumește te rog comentează și lămurim.

4. Vă rog să criticați liber dacă vi se pare că am prezentat greșit ceva, dar să luați în considerare că scopul paginii este să fie moderat (pe cât posibil) deci nu o să vedeți scrieri agresive de la noi.

5. Pentru fiecare postare o să vă rog să păstraţi discuţia pe subiect astfel încât să nu divagăm neconstructiv fără a ajuta pe nimeni.

5. În rest folosiți-vă bunul simț.

Mulțumim!



Reclama header after big part 3 pages

Video

Liceul Tehnologic nr. 1 Fundulea, un model de succes

Liceul Tehnologic nr. 1 Fundulea, un model de succes

Din 1963, pepiniera profesionala a celui mai important centru de cercetare românesc se afla la Centrul Scolar Agricol Fundulea. Multe s-au schimbat din anii ce au urmat cooperativizarii si „constructiei socialismului” dar un lucru a ramas la fel! Transformat în Liceul Tehnologic nr. 1, acest edificiu de educatie este si astazi unul de referinta pentru agricultura româneasca.

Reporter AgroInfo: Liviu Gordea
Operator imagine: Claudiu Borobei

În vizită la văcuţele melomane de la Doaga Agromalim 12 - 15 septembrie 2019 Case IH - Sistemul AFS Harvest Command
Cultura anului 2019

Care credeţi că va fi cea mai rentabilă cultură agricolă în 2019?