Gospodărirea pajiștilor (I)

Click pe poza pentru galerie!

M-am întrebat care ar fi cauzele acestei atitudini delăsătoare față de pajiștile permanente și de ce nu ne încadrăm încă în civilizația pastorală europeană? De aceea încerc să fac o radiografie a principalelor cauze care au generat starea actuală total necorespunzătoare a pajiștilor permanente de la noi.

Cauze și consecințe ale lipsei de gospodărire a pajiștilor

Scăderea efectivelor de animale erbivore. În anii 1990, în țara noastră, pentru cele 4,7 milioane hectare de pajiști permanente existau 6,3 mil. bovine, 16,5 mil. ovine și caprine și 0,7 mil. cabaline, cu un total de 7,5 mil. UVM, revenind 160 UVM la 100 ha de pajiște.

În zilele noastre, efectivele de bovine au scăzut cu cca. 4 mil. și cele de ovine, cu 3 mil., față de anii 1990, înregistrând acum un total de cca. 4 mil. UVM pe 4,9 mil. ha de pajiști permanente, revenind 82 UVM/100 ha, respectiv aproape jumătate din încărcătura de acum două decenii!

Legislația și subvențiile actuale nu stimulează suficient crescătorii de animale să-și mărească efectivele până la o încărcare optimă și deplină a pajiștilor permanente. Peste tot în Europa și în lume pajiștile permanente, cea mai ieftină sursă furajeră, sunt exploatate cu animalele până la limita maximă, neexistând decât foarte rare cazuri de subîncărcare sau de abandon.

Pârloagele din arabil au devenit o sursă de furaj mult mai accesibilă. Necultivarea a 2-3 mil. ha de teren arabil și înierbarea lor treptată pe cale naturală a produs distorsiuni majore în practicarea păstoritului cu oile, îndeosebi prin menținerea lor pe pârloagele de la câmpie și dealuri și neurcarea lor tradițională la munte. Astfel, masivi montani, cu tradiție în păstorit, au fost abandonați parțial sau total în favoarea ierbii de pe pârloagele din arabil, mai accesibilă și mai calitativă decât cea din covorul ierbos dominat de Nardus stricta (părul porcului, țepoșică) și alte specii slab furajere. La acestea se adaugă și paza suplimentară în munte împotriva prădătorilor (lupi, urși, râși), condițiile mai grele de acces auto, clima mai aspră și traiul mai rustic izolat de lume, față de câmpie sau deal.

Iminenta criză alimentară mondială ne va determina să reluăm în cultură terenurile arabile lăsate acum în paragină și această resursă momentană de furaj pentru animale va dispărea într-un viitor nu prea îndepărtat.

Drumuri de acces improprii. O piedică în folosirea pajiștilor situate în golul de munte este accesul pe aceste suprafețe mai izolate. În trecut existau drumuri forestiere bine întreținute, pe care se putea pătrunde ușor cu mijloace auto sau hipo în golul de munte. Acum aceste drumuri sunt neîntreținute și mai ales răvășite de târâșul buștenilor cu tractoarele și chiar cu boi înjugați, efectuate de către diverși indivizi puși pe furăciune și căpătuială.

Pe întreg lanțul carpatic se văd urmele acestei acțiuni de distrugere a fostelor drumuri forestiere sau al creării altora noi, cu ogașe și râpi produse de buștenii tractați pe terenul umed, urme greu sau imposibil de traversat cu mijloacele auto normale. Astfel are de suferit atât economia forestieră, cât și cea pastorală a unui munte. Transportul lemnului din pădure ar trebui să fie permis numai cu mijloace pe roți, nu prin târârea buștenilor. Oare nimeni nu vede și nu sesizează aceste nereguli existente la tot pasul în munții noștri!?

Inexistența unor drumuri de acces cu dublu rol, silvic și pastoral, îngreunează până la abandon gospodărirea normală a pajiștilor montane.

Alimentarea cu apă. Lipsa apei de băut și a altor utilități, cauzată de defrișările necontrolate ale pădurilor, sunt o altă cauză principală a nefolosirii pajiștilor în zonele deficitare în acest produs esențial pentru animale și oameni. E sunt necesare captarea izvoarelor și depozitarea apei, inclusiv cea de pe acoperișuri sau din topirea zăpezii și folosirea ei în perioada de criză, cum o fac pretutindeni țările montane dezvoltate.

Actualul sistem de adăpare direct din surse neamenajate (izvoare, râuri, bălți etc.) pot crea probleme în perioadele de secetă, care sunt tot mai lungi și mai dese. Prin asigurarea apei, multe dintre pășunile abandonate în prezent vor fi valorificate la nivel optim și animalele vor deveni mai productive.

Lipsa adăposturilor. Crescătorii de animale au pretenții tot mai ridicate pentru un trai civilizat cu condiții de odihnă, hrană, curățenie, informare și petrecerea timpului liber. Pentru acestea, este necesară existența unui adăpost temporar sau permanent bine utilat, unde îngrijitorii animalelor să aibă acces la toate utilitățile moderne: electricitate, baie, internet etc. Fără aceste condiții de viețuire și de lucru, va fi tot mai greu să găsești personal corespunzător care să îngrijească animalele pe pajiști, în special pentru cele izolate din munți.

Devastări și furturi de dotări pastorale. Majoritatea adăposturilor și dotărilor pastorale, locuințe utilizate temporar pe timpul sezonului de pășunat, sunt devastate de indivizi certați cu legea. Cei care vin cu animalele la vărat pe munte sunt nevoiți ca toamna la coborâre și la urcare în primăvara viitoare să transporte cu ei întreg sistemul de împrejmuire a animalelor și de procesare a laptelui, altfel ar dispărea în afara sezonului de pășunat. Aceste acțiuni reprobabile sunt tot mai frecvente, deși avem o poliție comunitară, o poliție montană, mai nou, și o poliție forestieră. Ne întrebăm, pe când și o poliție pastorală, cu responsabilități pentru circulația corectă a animalelor în teritoriu și paza bunurilor din acest patrimoniu?