Unde e legea cartofului?

Dintre produsele agricole care sunt puternic expuse diferitelor variante tehnologice, cartoful, alături de legume, este cel mai sensibil.

Cred că obiectivul României n-ar trebui să fie supraintensivizarea culturii de cartof, cum se întâmplă în Olanda, spre exemplu, ci mai degrabă creşterea producţiei medii cât mai uniform pe toată suprafaţa cultivată, la un randament de 25-30 tone/ha.
Iată câteva verigi tehnologice care ar face posibilă atingerea acestui obiectiv.

Amplasarea culturii

În ultima perioadă, România a cultivat anual aproximativ 250.000 ha cu cartofi şi a realizat o producţie medie de circa 15 tone/ha. Amplitudinea producţiei medii este foarte mare: de la 5-6 la 50-60 tone/ha.

Este indiscutabil faptul că prin eliminarea suprafeţelor nefavorabile din cultura cartofului (terenuri nefertile, zone expuse secetei, ferme cu tehnologie submediocră), arealul cultivat s-ar putea diminua cu 50.000 până la 100.000 ha, însă creşterea randamentului cu 10 tone/ha ar asigura aceeaşi producţie totală.

Consider că experienţa anului agricol 2009 a determinat semnificativ abordarea strict economică a mărimii şi a amplasării suprafeţelor cultivate cu cartof.

Ţinând cont de declaraţiile celor mai importanţi cultivatori de cartof, precum şi de ritmul lent de aprovizionare cu sămânţă reiese foarte clar că intenţiile de cultivare în acest an sunt mult diminuate.

Rotaţia culturilor

Cartoful ar trebui să revină pe aceeaşi suprafaţă după minimum doi ani, în cazul cartofului de consum, şi de minimum trei ani, în loturile semincere. Există zone în România unde monocultura de cartof este o practică destul de actuală, iar primele semne ale acestui abuz au apărut deja: aceste areale sunt infestate de boli şi dăunători de carantină şi, ceea ce este mai grav, aceşti patogeni se răspândesc în toată ţara prin aşa-zisa sămânţă vândută în toate pieţele şi oboarele fără nici un fel de discernământ, atât din partea vânzătorilor, dar mai ales din partea cumpărătorilor.

Fertilizare şi protecţie fitosanitară

Folosirea gunoiului de grajd, a compostului, a plantelor amelioratoare încorporate în sol măcar o dată la trei-patru ani, aşa cum se practică în Occident, precum şi metoda ogorului verde sunt desigur cele mai eficiente şi cele mai ecologice procedee pentru menţinerea şi creşterea fertilităţii solurilor. Nu toţi fermierii au posibilitatea să aplice toate aceste metode.

Alternativa rămasă este folosirea îngrăşămintelor chimice, numai că în acest caz trebuie să ţinem cont de faptul că la cartof nu se consumă fructul, care poate asimila şi neutraliza reziduurile toxice din chimicale, datorită biologiei şi biochimiei mult perfecţionate. Cartoful se produce pentru tubercul - o rădăcină îngroşată, care, prin asimilarea brută a nutrienţilor, păstrează în conţinut tot ce se administrează nejudicios şi neechilibrat prin îngrăşămintele chimice.

Este semnificativ faptul că în depozitele cu cartof provenit dintr-o parcelă puternic fertilizată (1000 kg/ha şi chiar mai mult!) şi unde s-au folosit tratamente multiple, supradozate, după câteva săptămâni miroase a fitofarmacie! Şi atunci, noi, de fapt, ce mâncăm?

Folosirea seminţei certificate

Utilizarea exclusiv a seminţei certificate este cea mai importantă măsură pe care trebuie s-o aplicăm. Fermierul, şi aici mă refer şi la micul proprietar care pune în grădină câţiva ari de cartof, trebuie ca măcar o dată la trei ani să schimbe materialul de plantat cu sămânţă dintr-un soi recunoscut pe plan local, certificată, sigilată şi etichetată.

Nu întâmplător, micii proprietari cu experienţă, vin periodic la fermele producătoare de sămânţă şi se plâng că producţia din sămânţa cumpărată în urmă cu 3-4 ani a început să scadă drastic, de aceea doresc s-o înlocuiască. Aceşti fermieri, destul de puţini la număr deocamdată, reuşesc în fiecare an să-şi îndestuleze toată familia cu cartofi şi mai fac şi un ban în plus, vânzând pe tarabă.

CE-I DE FĂCUT?

Ministerul Agriculturii ar trebui să legifereze şi să aplice obligativitatea folosirii seminţei certificate de cartof pe toată suprafaţa ţării, altfel în câţiva ani riscăm să carantinăm toate zonele tradiţionale de producere a cartofului.

Sunt convins că în câţiva ani produsele agricole de bază (pâine, mălai pentru mămăligă, ulei, zahăr) se vor scumpi, din cauza scăderii suprafeţelor alocate pentru consum alimentar la grâu, porumb, soia, rapiţă, floarea soarelui şi la sfecla de zahăr, în favoarea producerii combustibililor alternativi, pe fondul crizei energetice. Probabil că abia atunci bietul cartof, săraca barabulă, va reintra în strategia alimentară a statelor care astăzi, ca şi România, îşi bat joc de această cultură.

Şi atunci, când va fi probabil prea târziu, mai marii noştri guvernanţi vor purta la butonieră, ca şi Ludovic al XVI-lea, o floare de cartof şi vor contempla, precum pictorul Van Gogh, florile acestei minunate plante care a salvat de atâtea ori omenirea de la foamete.