Ţăranul dezrădăcinat, reconvertit la agricultură

Anul 2011 a trecut. Au trecut şi sărbătorile de iarnă. Numai că iarna n-a sosit încă. Doar acolo, pe la munte, pe pârtii, pentru distracţia celor care iubesc zăpada, schiul. Nu peste tot a nins la munte, dar acolo unde n-a fost zăpadă naturală am avut tunuri de ninsoare abundentă.

Ninsoare care este, de fapt, apă cristalizată prin răcire. M-aş putea gândi acum, repede, ca şi cititorii noştri, la o comparaţie forţată între ce face Ministerul Turismului când nu este zăpadă şi ce face Ministerul Agriculturii când este secetă...

Aveam puţine pârtii în \'89 (şi câte magistrale de irigaţii!). Între timp s-au făcut multe pârtii, chiar şi acolo unde nu prea este zăpadă tot sezonul. Treburile merg bine în Carpathian Garden, referindu-ne strict la turism, deşi ar fi loc de muuuult mai bine. În acest an, resursele alocate în buget sunt mai mari ca anul trecut, deci va fi mai bine.

Turiştii vor fi din ce în ce mai mulţi, preţurile din ce în ce mai mari. Străinii, probabil că nu prea se vor înghesui în staţiunile noastre, iar ai noştri, poate mai mulţi ca ai lor, vor pleca în vacanţe în locurile exotice din afara ţării. Suntem liberi, ieşim. Peste tot. Până şi manelele au ieşit şi s-au înfipt bine pe lângă importante vedete pop-rock din lumea muzicală.

Suntem ciudaţi: până mai ieri blamam declarativ manelele, dar la sfârşit de chefuri se lasă aproape peste tot cu ritmurile criticate. Acum, când Minune plagiază cu succes hiturile Rihannei, când Bodo de la Proconsul mixează cu alt Jean de dragul pieţei, de dragul cifrei de afaceri, când Londra s-a săturat de globalizare, când Franţa cade pe scara ratingului financiar, dar Carla Bruni iese prematur din lehuzie să susţină ştacheta obscurului optimism francez, când Rusia nu-l mai iubeşte aşa de mult pe Putin, acum, deci, cu doar aceste câteva disparate situaţii, noi, românii, nu mai înţelegem nimic.

Aşa cum, deunăzi, un prieten căruia-i murise o mătuşă nu înţelegea de ce au fost atât de puţine rude jelitoare la căpătâiul defunctei mătuşi. Am înţeles apoi din scurtul necrolog că mătuşa fusese muncitor calificat la locul de muncă într-o întreprindere socialistă, adusă odată cu miile de tineri din satele în curs de colectivizare din anii \'50-\'60.

Familia i-a fost împrăştiată, educaţia bolşevizată, credinţa dezrădăcinată, emanciparea însă (a se citi snobism sau “prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul”), la ea acasă. Concedii la mare, chefuri cu friptane şi mujdei de usturoi de mirosea tot litoralul a alil-metil-sulfit.

Când şi-a măritat fiica, nu au făcut cununie religioasă pentru că soţul era secretar de partid pe secţie şi nu se cădea să supere tovarăşii de sus, în schimb, la fotograf în centru, a fost jenată să stea în poză, cucoana de la oraş, parvenită, cu părinţii, încă de la ţară, ai ginerelui.

Ba mai mult, i-a vopsit cu îndârjire unghiile cuscrei ca să nu se vadă puţinul negru de humă cu care venise la nuntă, din grabă sau din neglijenţă, oropsita femeie... Au fost puţini la petrecanie, pentru că toate rudele ei au fost din nou împrăştiate, dezrădăcinate, falimentate de regimurile postdecembriste.

I-am spus prietenului meu că acesta este efectul tristei epoci de aur: oameni de tablă, fără familie, fără prieteni, fără Dumnezeu. I-am mai spus amicului meu că la înmormântarea bunicii mele, ţărancă vrednică până la moarte, nu încăpea norodul în curte şi pe uliţă, şi bunica mea nu s-a dat cu ojă niciodată, deşi avea 7 clase adevărate făcute în perioada interbelică şi ştia foarte bine că “Neviorc”-ul e cel mai mare oraş din America iar în agenda ţinută cu sfinţenie scria zilnic despre mersul treburilor în gospodărie (când s-a gonit vaca, cum s-au botezat mieii, purceii, viţeii, câţi litri de lapte dă Joiana etc.).

Bunicii mei, ţărani boiereşti, lăsau lucrul pe câmp sâmbăta seara pe la ora 5 când trăgeau clopotele pentru slujba de duminică; veneau acasă, măturau curtea şi şura, refăceau şanţul din faţa ocolului, strângeau frunzele uscate, se primeneau, iar duminica, după slujbă, mirosul acela dumnezeiesc de prescură, tămâie, obrazul curat şi hainele primenite, amestecul acela... mirosea, de fapt, a colb proaspăt astâmpărat cu o ploaie dulce şi curată de vară...

... Au trecut sărbătorile. Am văzut mulţi ţărani, cei mai mulţi reveniţi de pe şantierele patriei comuniste şi retransformaţi în ţărani (fără har, fără dragoste, fără putere, fără bani); ţăranii noştri de azi, care nici măcar nu-şi rad faţa duminica, iar hainele lor sunt ponosite şi miros a necurăţenie şi alcool (crâşmele se deschid înaintea bisericilor!), lucrează continuu şi fără cap, sunt tot săraci şi habar n-au de un psalm, de o rugăciune, doar de manele, alcool şi munca de bou. Şi ei deţin peste 90 la sută din pământul agricol al României!

Oricât de profesionist şi de bine intenţionat ar fi aparatul unui Minister al Agriculturii în România de astăzi, nu poate face de unul singur reforma în agricultură. România are nevoie de o reformă rurală la care să participe toate ministerele, tot guvernul, toate forţele politice culturale şi spirituale, într-o acţiune comună, purificatoare. Altfel, încă multe decenii de aici înainte vom auzi doar despre fermieri ca Tărâţă, Porumboiu, Anghel, Nicolae...

Sau, mai sigur, a venit momentul adaptării rapide şi în agricultură: să schiem pe zăpada artificială ascultând manele de Rihanna Minune, aşa cum, de altfel, face toată Europa Occidentală. Numai că pe noi, acum, s-ar putea să ne coste prea mult instalaţiile de zăpadă şi cecurile Rihannei...