Putregaiul inelar, o boală de carantină care ameninţă culturile de cartof

În ultimii ani, dar în special în ultimii doi ani, răspândirea în România a putregaiului inelar al cartofului produs de Clavibacter michiganensis ssp. Sepedonicus, este o bacterioză deosebit de periculoasă, maladia fiind monitorizată printr-o Directivă a Comunităţii Europene.

În contextul climatic european se întâmplă rareori ca simptomele să fie observate pe teren, iar atunci când este cazul, acest lucru se întâmplă numai la sfârşitul sezonului. De asemenea, se întâmpla adesea ca simptomele să fie mascate de alte boli, de vătămări mecanice sau de simptomele de degenerare fiziologică.

Aşadar, simptomele bolii pot trece cu uşurinţă neobservate în momentul inspecţiei în câmp. Adesea, frunzele şi tuberculii scad doar în dimensiuni, constatându-se o atrofiere a plantei, care de cele mai multe ori se confundă cu o viroză.

Manifestare
Primele manifestări evidente apar la tuberculi în apropierea stolonului şi se caracterizează printr-un aspect uşor sticlos sau translucid al ţesutului, fără înmuiere în jurul sistemului vascular. Inelul vascular poate prezenta, la stolon, o culoare uşor mai închisă decât de obicei, iniţial gălbuie apoi brun-roşcat. În momentul acesta, dacă se apasă pe tubercul în zona afectată, acesta eliberează un exudat cu aspect brânzos, care conţine milioane de bacterii. Pe măsură ce infecţia progresează, ţesuturile vasculare sunt distruse, iar cortexul exterior se poate separa de cortexul interior. În stadiile avansate ale infecţiei, la suprafaţa tuberculului apar fisuri cu marginile adesea colorate în roşu-brun. În mai multe cazuri, observate recent în Europa şi la noi în ţară, se constată o putrezire simultană a cortexului central şi a inelului vascular, care antrenează o infestare secundară, cu cavernă internă şi necroză.

Transmitere şi combatere
Transmiterea bolii este alarmant de facilă, atât prin sămânţă cât şi prin sol, afide, utilaje agricole, animale, apă etc., iar combaterea este practic imposibilă. Singura metodă de stăvilire este carantina fitosanitară.
Ordinul Ministrului Agriculturii nr. 912/2004, reactualizat cu OM 387/21.05.2007 şi în lumina prevederilor Directivei Comunităţii Europene nr. 93/85/CEE, prevede măsuri drastice de terapie, şi anume:
- se elimină plantele de cartof ieşite din samulastră, precum şi a plantelor gazdă prezente spontan;
- terenul va fi lăsat şi menţinut necultivat (ogor negru) sau va fi utilizat ca păşune permanentă cu frecvente cosiri scurte;
- în primul sezon care urmează acestei perioade de carantină, şi cu condiţia ca terenul să fi fost găsit liber de plante spontane de cartof şi alte plante gazdă, se va permite cultivarea cartofului numai după ce inspecţiile oficiale vor constata în alţi doi ani consecutivi că nu mai există urme ale agentului patogen şi nici alte surse de contaminare;
- se va stabili un program de înlocuire a tuturor stocurilor de cartof de sămânţă din ferma contaminată într-o perioadă corespunzătoare (de regulă, trei ani).

La noi, boala a venit din import!
Toate datele cu privire la depistarea şi monitorizarea putregaiului inelar sunt confidenţiale, dar se transmit Comunităţii Europene (sic!).
Pentru transpunerea acestui aquis comunitar cu privire la controlul şi monitorizarea bolii produse de Clavibacter michiganensis, ssp. Sepedonicum, România nu a solicitat perioada de tranziţie. Şi bine a făcut! Problema care se pune însă, este faptul că România, ca stat membru tânăr în Comunitatea Europeană, a impus fermierilor români cele mai drastice măsuri de carantină internă, dar "inspiraţia" furnizorilor de sămânţă din ţările vechi ale Comunităţii nu poate fi controlată. Aceste ţări monitorizează Clavibacter din 1985, dar în România, boala produsă de acest agent patogen a intrat abia cu câţiva ani în urmă. De unde? Din import, aşa-zisul import. Pentru că, în ţările cu "experienţă" în domeniu, Directiva 93/85/CEE prevede în Anexa IV, art. 2, că loturile de cartofi proveniţi din cultura infectată de Clavibacter se pot folosi şi pentru consum cu destinare expresă, fără reambalare, sau pentru cartof industrial, sau pentru alte destinaţii, cu acordul organismelor oficiale competente.
Desigur că organismele europene competente nu au fost atât de drastice cu proprii fermieri, mai ales atunci când a fost vorba de livrări în ţările ex-comuniste şi au aplicat, cu generozitate, măsurile permisive de valorificare superioară.

Iată de ce, prin diverse canale, în România a intrat cartof carantinat cu destinaţie consum, dar calibrat ca de sămânţă, ieftin şi necontrolat fitosanitar, ca un cartof de sămânţă. Răspândirea bolii n-a fost decât un proces implicit. În 2006 însă, Comunitatea Europeană modifică anexele Directivei 93/85 CEE prin Directiva 2006/56 CE, care prevede, în sfârşit, că tuberculii infectaţi pot fi folosiţi ca alternativă pentru cartof de conservare pentru consum sau pentru cartof de conservare industrial. Drept urmare, în 2007, pentru că fermierii vechii Europe nu mai pot să livreze cartoful de sămânţă carantinat la consum normal, ca până acum, sortează calibrul mare din aceste loturi, declară cantităţi infime de sămânţă pe suprafeţele depistate cu Clavibacter şi livrează diferenţa în România, cu un preţ puternic subvenţionat de statul-mamă, drept cartof de consum, la 0,3-0,4 lei/kg.
Bravos Comunitate! Ne-ai dat şi boală şi ne vinzi şi cartoful ieftin.