Topinamburul în cultură

Topinamburul face parte din familia Asteraceae (Compositae), fiind o plantă perenă prin tuberculii săi, dar cu tijele (tulpinile) anuale. Tijele sunt puternice, viguroase, uneori ramificate la bază, cu înălţimea de 1,50-2,00 m sau mai mult, cu frunze ovale acoperite cu peri rigizi.

Florile sunt grupate în capitule galbene, mult mai mici decât cele de floarea soarelui. Este o specie foarte viguroasă cu mare tendinţă de invadare în mediul ambiant, devenind o buruiană destul de dificil de combătut.

Topinamburul este o plantă foarte rustică, fără pretenţii deosebite faţă de sol şi foarte bine adaptată condiţiilor de climat temperat.

Exploatează bine toate tipurile de sol, chiar şi pe ele foarte sărace, mai puţin cele cu exces de umiditate. Rezistă foarte bine la îngheţurile din timpul iernii şi la prelungite şi, de asemenea, suportă bine seceta excesivă.

Specie deosebit de favorabilă agriculturii biologice în zona noastră, putând realiza producţii foarte bune fără nici un fel de intervenţie specială.

Principalele cauze care limitează extinderea acestei specii în cultură sunt perioada de vegetaţie foarte lungă şi curăţirea greoaie de pământ a tuberculilor neuniformi.

Specia în sine este foarte puţin exigentă la starea de fertilitate a solului, însă trebuie avut în vedere că, prin producţiile mari realizate (tuberculi şi tulpini), este o plantă care epuizează solul. De aceea, după această cultură, în asolament trebuie să se facă o bună fertilizare organo-minerală şi să se cultive specii mai puţin exigente în privinţa fertilităţii solului.

Tehnologia de cultură

Caracteristica principală a speciei, de care trebuie să se ţină cont în adoptarea sistemului de cultură, este dezvoltarea luxuriantă a plantei, care necesită un spaţiu suficient pentru creştere şi dezvoltare.

Încă nu se cunosc soiuri selecţionate, dar există anumite forme botanice accesibile. Se preferă cele cu tuberculi ce au forme regulate, netede, care se pot curăţa uşor. În rest, toate tipurile de topinambur sunt comestibile, adevărata savoarea fiind cea a tuberculilor violeţi.

Multiplicarea numai prin tuberculi întregi. Tuberculii tăiaţi (secţionaţi) putrezesc şi se usucă. Rezultatele cele mai bune se obţin prin utilizarea tuberculilor mari şi mijlocii.

Se plantează direct în câmp primăvara (din februarie până în aprilie) când timpul permite, chiar şi în mustul zăpezii, la distanţa între rânduri de 70 cm, distanţa între plante pe rând de 50-60 cm, densitatea culturii la plantare fiind de 9000-11.000 plante/ha.

Când se plantează izolat (pe suprafeţe mici), se urmăreşte realizarea unui spaţiu de un mp/plantă, pentru a putea asigura volumul necesar dezvoltării, mai ales atunci când cultura rămâne mai mult de un an pe acelaşi amplasament.

Tuberculii (1-2 buc.) se plantează în cuiburi la adâncimea de 8-10 cm.

Întreţinerea şi recoltarea

Exigenţele speciei sunt minime la lucrările de întreţinere. Se irigă numai în cazuri extreme (secetă excesivă). În zonele cu vânturi puternice, tulpinile tinere (25-30 cm) se pot muşuroi pentru a se evita ruperea acestora.

Toamna se pot scurta tulpinile la 1,50 m înălţime, atunci când înălţimea acestora deranjează.
Întreţinerea solului şi combaterea buruienilor se realizează numai prin praşile manuale care se repetă de câte ori se consideră necesar (în general de 2-3 ori), nefiind necesare alte intervenţii.

Tuberculii se formează numai toamna. Ciclul de cultură este cuprins între 180-210 zile, iar potenţialul de producţie al speciei este cuprins între 40 şi 60 t/ha (4-6 kg/mp) în funcţie de tipul de plantă şi de sistemul de cultură.

Conservarea tuberculilor de topinambur este dificilă, de aceea ei se păstrează în sol şi se recoltează numai pe măsura consumului. Se pot recolta toată toamna, iarna şi primăvara, iar pentru uşurarea recoltării este bine să se mulcească solul cu paie.

Se pot face silozuri de suprafaţă sau semi-îngropate sau se pot păstra în depozite în condiţii de mediu controlat (0°C şi 90-95% umiditate), însă în ambele cazuri se înregistrează pierderi importante.

La recoltare, trebuie avută în vedere adunarea cu atenţie a tuturor tuberculilor pentru a evita răspândirea necontrolată a acestora în spaţiu.

Topinamburul asigură şi o producţie importantă de tulpini, care toamna devin lemnoase, rigide, utilizate ca lemn de foc sau ca araci pentru susţinerea altor legume.

PARTICULARITĂŢI NUTRITIVE

Topinamburul se cultivă pentru tuberculii săi alb-violeţi sau galbeni, care se consumă cruzi, prăjiţi sau fierţi în diverse mâncăruri şi mai cu seamă în dietele pentru diabet.

Este un produs foarte gustos, crocant, dulce, cu un gust care se aseamănă anghinarei.
Majoritatea au tuberculi cu deformaţiuni şi sunt greu de curăţat.

Topinamburul stochează în tubercul un polifructosan specific numit inulină (20% în tubercul, un edulcorant folosit la îndulcirea produselor destinate diabeticilor sau în dietele de slăbire).

Tuberculul este bogat în minerale (Ca, Mg, K, P), vitamine (ß-caroten, thiamină, lactoflavină, niacină, biotină, acid ascorbic), proteine (lizină, arginină, histidină, cistină, triptofan, acid aspartic), agenţi specifici (cholină, betaină, saponină, quercimetrină) şi enzime (inulinază, proteinaze, invertaze, fosforilaze şi fenolaze).

În prezent, există un curent favorabil consumului de topinambur în defavoarea cartofului sau în paralel cu acesta.