Obiceiul „Măsurii oilor” în Ţara Bârgăului

Odată cu primăvara, când iarba începe să încolţească, „Măsura oilor” şi formarea stânilor, premergătoare urcatului turmelor pentru vărat în păşunile montane, rămâne, din cele mai vechi timpuri, cea mai importantă sărbătoare pastorală desfăşurată la începutul lunii mai, conform frumoaselor tradiţii şi obiceiuri româneşti. În Calendarul popular, Sfântul Gheorghe este considerat „cel mai mare peste câmpuri” şi cel care „descuie cerul pe care l-a închis Sfântul Dumitru”, ceea ce stabileşte limitele în timp ale lucrului câmpului, între Sângiorz şi Sâmedru. 

Luna mai, în tradiţia populară, semnalează începutul verii şi este marcată de o serie de sărbători ca: Armindenul, cu numele derivat de la Sfântul Ieremia, denumit „pomul de mai”, „Ziua pelinului” sau a beţivilor, în sudul ţării, după care urmează “Măsura oilor”, în zonele montane, de Sărbătoarea Sf. Gheorghe şi apoi Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena, când se formează cirezile de vaci.

Măsura oilor sau formarea stânei

Pe lângă aspectul ei tradiţional, sărbătoresc, „Măsura oilor” („măsurişul”, „sâmbra oilor”, „arieţul”, „ruptul sterpelor”, „botezul oilor”) este un străvechi obicei, cu implicaţii economice şi sociale, al cărui principal obiectiv constă în stabilirea şi înregistrarea drepturilor de cotă-parte din produsele lactate ale stânei, pentru fiecare familie proprietară de oi.

Dintre activităţile obligatorii pregătirii „Măsurii oilor” amintim: închiderea ţarinilor, înţărcatul mieilor; tunsul oilor şi al berbecilor; alegerea oilor sterpe şi a mieilor; însemnarea oilor, care vor intra în marea stână, în urechi, cu "furculiţe", "hârleţe", "găurele", cu vopsea sau cu plăcuţe ştanţate; construirea, sau repararea stânelor şi a staurelor pentru oi.

Anterior „Măsurii oilor”, eveniment care constituie formarea stânei, au loc o serie de activităţi cu caracter juridic, care constă în asocierea proprietarilor de oi, arendarea suprafeţelor pe care se va păşuna, plata păşunatului, angajarea baciului şi a ciobanilor etc. Bârgăuanii au de secole munţi de păşunat în proprietatea lor, ca avere a comunităţilor grănicereşti năsăudene, care sunt împărţiţi, anual, proprietarilor de stâne din comune.

În localităţile bârgăuane, marea sărbătoare pastorală a „Măsurii oilor” se desfăşoară la marginea satului sau în zonele premontane, de tomnatic şi primăvăratic, cu mai multe locaţii, dispuse pe trepte de altitudine crescătoare, intermediare, prin care turmele urmează a se deplasa, treptat, spre păşunile înalte, prealpine şi alpine, ale Munţilor Bârgău şi Călimani.

Fiecare familie îşi gospodăreşte singură oile, pe care le hrăneşte cât mai bine înainte de a le mulge, separat, având ca scop obţinerea unei cantităţi cât mai mari de lapte, în funcţie de care va primi, în ordinea clasamentului înregistrat pe răboj, produsele de brânză, urdă şi unt sau de lapte în toamnele târzii, când se aleg boteiele şi are loc „spargerea stânei”, numită şi „alesul” sau „răscolul”.

Laptele muls de către fiecare familie se duce în găleţi de lemn la coliba baciului, unde începe operaţia măsurii, care se făcea înainte într-un vas special, tot din lemn, prin introducerea ţăncuşului de lemn, care era crestat şi însemnat pe răboj, în scriptele baciului, după care laptele se aduna în budaca mare de lemn.

După vechiul obicei de măsurare a laptelui cu ţăncuşul, rezultatul se trecea pe un răboj, care se despica, o parte a încrustărilor rămânând la stână în atenţia baciului, iar alta era dată proprietarului, care putea să fie unul singur, mai bogat. Cu vremea, oile s-au împuţinat, stâna se formează prin asocierea mai multor proprietari, laptele se cântăreşte, iar socoteala se ţine pe un act scris şi multiplicat pentru a fi înmânat proprietarilor de oi.

Acum se face primul caş dulce şi jântiţa, care sunt servite la ospăţul sărbătorii. La „Măsura Oilor”, cinstea oierilor este desăvârşită, nu se admit înşelăciuni şi vicleşuguri, care sunt considerate de rău augur şi aspru blamate de comunitate.

Preotul satului ţine slujba de sfinţire a stânei şi are loc cinstirea ciobanilor care aprind focul viu, după care se pregăteşte ospăţul.

În timp ce oile adunate în turma mare a stânei se odihnesc, pe pajiştea verde din vecinătatea stânei se întind pături, covoare, feţe de masă şi ştergare, pe care gospodinele aranjează merindele, special pregătite, iar bărbaţii încearcă băuturile, urmând ritualul ospăţului. La soare sau la umbra brazilor, cu crengi foşnitoare la adierea vântului, grupurile de săteni se aranjează pe familii, vecinătăţi, asociaţii sau prietenii, petrecând cu veselie şi cumpătare această sărbătoare pastorală, însoţită de ceteraşi cu cântece despre ciobani şi joc.

Pentru musafiri şi oficialităţi se întinde o masă comună, cu produsele proaspete ale stânei, dar şi cu mâncăruri special pregătite. Din meniu fac parte, de obicei: drobul de miel, ouăle roşii, sarmalele, tocăniţa şi friptura de miel, caşul dulce, balmoşul, jântiţa, cozonacii şi băuturile, nelipsind ginarsul, vinul, berea, sucurile şi cafeaua.