Agricultura la vest de România

La începutul lunii septembrie mi s-a oferit ocazia de a participa, alături de un grup de fermieri timişeni şi profesori de la Universitatea de Ştiinţe Agricole din Timişoara, la o vizită de o săptămână în Germania.

Deplasarea s-a realizat printr-un proiect de cercetare finanţat de Banca Mondială, derulat la Institutul de Biotehnologii Aplicate din Timişoara, sub coordonarea dlui profesor Ioan Vintilă.

Scopul deplasării noastre a fost atins, pas cu pas, pe măsură ce mai vizitam o fermă, mai vedeam o cultură de porumb sau câte o văcuţă fericită pe păşunile de un verde neobişnuit (cel puţin pentru mine, gândindu-mă la iarba de acasă). Fiind prima mea “ieşire”, am încercat să cuprind tot ce am văzut şi am umplut pagini întregi cu impresii, idei, cuvinte, locuri...

Timp de patru zile am cutreierat o bună parte din ţinuturile landului Baden-Württemberg şi, în final, am înţeles de ce profesionalismul, rigoarea şi simţul realităţii au făcut din ţăranul german un fermier complet...

Un întreg ritual de reguli stricte dar nu imposibil de urmat, un plan managerial al fermei, apartenenţa la o asociaţie profesională şi o implicare necondiţionată pot asigura viitorul unei ferme de familie. De altfel, ferma de tip familial este unitatea agricolă cea mai răspândită pe teritoriul Germaniei. Tradiţia în creşterea taurinelor, în zona vizitată de noi, se împacă de minune cu tehnologia modernă.

Pajiştile naturale, bine întreţinute, parcelate şi împrejmuite cu păstori electrici, culturile uniforme de porumb siloz cu o densitate de peste 80.000 de plante la hectar, legumicultura practicată intensiv de-a lungul văii Neckarului, industria descentralizată (întâlneşti microzone industriale aproape în fiecare oraş şi comună), aşezările concentrate şi farmecul lor aparte, întregesc un mecanism complex, riguros, în care nimic nu se petrece la întâmplare, ci toate se supun unei ordonări desăvârşite.

Departe de mine gândul de a vorbi la superlativ despre tot ceea ce am văzut. Defecţiunile sistemului, unele cu grijă ascunse, există şi aici. Însă în permanenţă se caută soluţii, se cercetează şi se experimentează.

Obişnuită cu mentalitatea de “lasă-mă să te las” a noastră, a românilor (cu scuzele de rigoare dacă am jignit pe cineva), unele aspecte ale agriculturii din această parte a Germaniei mi s-au părut de-a dreptul contradictorii. De exemplu: un platou calcaros aflat la 900 metri altitudine reprezintă o zonă cu tradiţie în creşterea taurinelor, maşinile agricole sunt adăpostite (obligatoriu!) şi scoase din uz dacă nu trec de verificările tehnice anuale şi nu li se face service-ul corespunzător.

Este interzisă arderea miriştilor (ni s-a spus că acest lucru este un adevărat “sacrilegiu” asupra pământului) şi predomină agricultura ecologică. Producerea furajelor se face preponderent în fermă, iar fermierul îşi poate extinde exploataţia doar atât cât îi permite suprafaţa de teren deţinută.

Se cultivă rapiţa pentru ulei pe suprafeţe întinse (la noi de ce nu se poate?) iar la 750 metri altitudine, culturilor de cartof şi porumb le merge foarte bine, chiar şi într-o zonă cu umiditate ridicată.

Agricultura se mută treptat din intravilan în extravilan, dar am trecut prin multe localităţi în care, unite parcă într-o simbioză perfectă, casele fermierilor şi adăposturile pentru animale convieţuiau fără probleme, chiar şi la o aruncătură de băţ de biserici sau baruri.

Pe platourile de care aminteam, pădurile de fag, stejar şi gorun delimitează aşezările liniştite dar prospere, în care parcă nici timpul nu se abate de la ordinea prestabilită.

Şi, m-am lămurit în final... Nu este nici-un secret. A reuşi aici este sinonim cu a munci, a supravieţui ca fermier înseamnă a te asocia cu ceilalţi, a fi fermier înseamnă a te profesionaliza.

Aşa că, prezenţi fiind în cochetul orăşel Eglofs, am fost de-a dreptul încântată când ni s-a explicat, concret, ce este şi cum funcţionează o “societate de interese”, o formă de asociere a fermierilor cu tradiţie de zeci de ani în Germania.

O asociaţie a fermierilor, pentru fermieri

Domnul Anton Straub coordonează de 30 de ani societatea de folosire în comun a maşinilor agricole. Este căsătorit, are 5 copii, a “predat” deja ferma familiei unuia dintre fiii săi, iar acum se preocupă de interesele celor 1000 de membri ai asociaţiei pe care o conduce. Este vorba de o societate a fermierilor care funcţionează la nivelul unui raion administrativ (un raion cuprinde 20.000 hectare sau mai mult).

Fermierii care aparţin acestui raion pot deveni membri ai societăţii de bunăvoie (“fiecare poate, nimeni nu e obligat”, ne-a spus dnul Straub). Societatea este condusă de un preşedinte şi un consiliu de administraţie format din 12 persoane. Principiul de funcţionare este extrem de simplul, dar eficient. Pe de o parte, este asigurat aspectul tehnologic, pe de altă parte este bine delimitat şi rolul social al acestei forme de asociere.

Concret, societatea, care este non profit, îşi acoperă cheltuielile curente din cotizaţia de doar 100 euro/ an/ membru (indiferent de mărimea exploataţiei pe care o deţine fermierul, suma este aceeaşi!).
Societatea nu deţine nici un utilaj, având doar rol de intermediere şi management pentru membrii săi, care sunt proprietarii utilajelor pe care le deţin.

Societatea organizează şi coordonează toate activităţile din agricultură, inclusiv însilozarea şi valorificarea producţiei, facilitează achiziţionarea de mijloace de producţie pentru cei 1000 de membri şi stabileşte tarifele pentru executarea lucrărilor (3% din contravaloarea lucrării îi revine pentru acoperirea cheltuielilor - comisionul de intermediere).

Sistemul este foarte simplu. De exemplu, un fermier are în proprietate câteva maşini agricole. Pentru o anumită lucrare însă are nevoie de un alt utilaj, pe care nu-l deţine. Aici intervine societatea şi îl ajută. Îi va căuta utilajul respectiv la cel mai apropiat membru, pentru a nu se cheltui prea mult cu deplasarea, asigurând legătura între cei doi fermieri.

Desigur, la nivelul societăţii, la începutul sezonului agricol, se face o riguroasă organizare şi planificare a lucrărilor, pentru a nu exista suprapuneri şi, în final, fermieri nemulţumiţi. Orice întârziere înseamnă bani pierduţi. La un randament optim, în 24 de ore 60 de hectare sunt închise în siloz, ne-a exemplificat gazda noastră.

În plus, o maşină scumpă va fi mult mai repede amortizată prin exploatarea intensivă (în 5 ani faţă de 25, dacă fermierul ar folosi numai pentru el utilajul respectiv). De asemenea, acest sistem înseamnă economii importante, întrucât fermierii nu vor ţine banii blocaţi în prea multe utilaje.

Societatea nu face nici-o diferenţă între membrii săi, mai ales că din cei 1000 de fermieri 120 deţin suprafeţe mici de teren (2-3 ha porumb siloz). Şi aceştia vor beneficia de tehnica cea mai performantă.
Infrastructura creată astfel este extrem de solidă, iar societatea are un cuvânt greu de spus în ansamblul sistemului agricol german.

Şi toate ca toate, dar când ni s-a explicat ce presupune aspectul social al acestei asocieri, mi-am dat seama, din păcate, cât de departe suntem... Dacă un membru al societăţii se accidentează lucrând în pădure, de exemplu, şi este internat în spital, nu va mai putea să se ocupe de ferma lui de vaci. Nevasta nu se va descurca singură, dar va apela la ajutorul societăţii.

În câteva ore, cineva va veni la fermă şi va prelua activitatea (plătit din banii societăţii, respectiv din cotizaţii şi comisioanele de intermediere), până când proprietarul va fi externat şi va putea relua munca în ferma sa. Sau o altă situaţie.

Dacă soţia unui fermier - membru al societăţii este însărcinată şi nu mai poate munci în fermă, soţul ei va fi ajutat cu forţă de muncă dar şi cu bani, dacă are nevoie (sub formă de împrumut). Se stabileşte astfel o interdependenţă, fermierul câştigând timp preţios şi bani. Iar fermele familiale devin competitive cu exploataţiile mari.

Conceptul acestei forme de asociere este originar din Bavaria şi s-a extins în 20 de ţări din lume. Reprezentanţii societăţii au participat la 5 congrese mondiale organizate pe subiectul asocierii în agricultură. În 1978, Anton Straub le explica fermierilor japonezi ce înseamnă şi cum funcţionează “societatea de interese”.

Am cunoscut în localitatea Isny, lângă Eglofs, un tânăr bavarez, de 32 de ani. Bernd Böck este membru al societăţii de interese descrise anterior, fiind patronul unei firme care prestează servicii în agricultură şi un partener de bază al asociaţiei din care face parte.

Deţine în proprietate şi lucrează 200 hectare şi asigură, cu utilajele pe care le are, un flux tehnologic complet în vederea însilozării gramineelor şi leguminoaselor furajere. Prestează servicii şi pentru statul german, asigurând reintroducerea în circuitul agricol a terenurilor şi executând lucrări de întreţinere a pajiştilor.

În loc de concluzie...

Trebuie să recunosc faptul că toate ideile preconcepute pe care le aveam referitor la exagerata disciplină şi rigoare a germanilor au dispărut... În locul lor au rămas impresiile puternice şi covingerea că tocmai organizarea şi respectarea unui management axat pe rentabilitate au făcut din agricultura Germaniei o “afacere” profitabilă.

Articol publicat în revista Ferma nr. 5(37)/2005