Longevitatea culturilor de lucernă

În primii doi-trei ani de vegetaţie, după semănat, rezistenţa plantelor de lucernă la factorii de mediu stresanţi (naturali sau de natură tehnologică) este mult mai ridicată decât în cazul culturilor de lucernă de după această perioadă.

De aceea, perenitatea sau longevitatea unei culturi de lucernă depinde de modul în care se asigură condiţiile optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, începând cu culturile din anul al treilea de vegetaţie, când sensibilitatea acestora la condiţiile de temperaturi scăzute din timpul perioadei de iernare este foarte ridicată.

Factori limitativi ai perenităţii la lucernă

Pentru a limita sau reduce factorii de risc ce influenţează negativ longevitatea unei culturi de lucernă, cultivatorul trebuie să cunoască şi să aplice măsurile tehnologice care să favorizeze menţinerea unei densităţi optime a covorului vegetal, prin creşterea rezistenţei la iernare a plantelor şi refacerea rapidă a vegetaţiei în primăvară.

Dintre factorii care favorizează scăderea rezistenţei la temperaturile din timpul iernii şi, în mod direct, scurtarea perioadei de folosire a lucernierilor, cei mai importanţi sunt:

-    starea de umiditate a solului
-    gradul de fertilizare
-    ritmul de exploatare
-    uniformitatea şi densitatea covorului vegetal

Excesul de umiditate a solului

Culturile de lucernă afectate de excesul de umiditate a solului sau de inundaţii temporare, cauzează distrugerea plantelor, prin: oprirea creşterii rădăcinilor şi deteriorarea întregului sistem radicular, diminuează numărul de lăstari şi greutatea acestora, blochează elongaţia tulpinilor prin reducerea lungimii internodiilor, favorizează dezvoltarea bolilor, diminuează rezervele de glucide din rădăcini şi, în final, scade rezistenţa plantelor la temperaturile coborâte din timpul iernii.

În zonele mai joase ale terenului, formarea crustelor (plăcilor) de gheaţă provoacă distrugerea plantelor de lucernă în două moduri: pe de o parte, provoacă asfixierea plantelor, din cauza lipsei de oxigen, iar pe de altă parte - deoarece gheaţa nu este un bun conductor de căldură - accelerează răcirea solului, afectând sistemul radicular al plantelor.

În aceste condiţii, lucrările de drenare a apei sunt indispensabile pentru prelungirea perenităţii lucernierilor. În urma studiilor efectuate, s-a constatat că atunci când temperatura atmosferică este de 15°C, două săptămâni de inundaţii sunt suficiente pentru compromiterea culturilor de lucernă, iar la temperatura de 30°C, durata de supravieţuire a plantelor de lucernă este de numai o săptămână.

Gradul de fertilizare

În sistemul de fertilizare a culturilor de lucernă, aplicarea îngrăşămintelor cu azot nu are un rol important, deoarece această plantă, ca şi celelalte specii de leguminoase, se aprovizionează cu azot pe cale biologică, din fixarea azotului atmosferic. Sensibilitatea cea mai mare a lucernei este dată de conţinutul scăzut de potasiu în sol, care se manifestă mai puternic spre sfârşitul perioadei de folosire (după anul al treilea de vegetaţie).

Astfel, o tonă de fân de lucernă exportă din sol cel puţin 30 kilograme de potasiu, deci la o producţie de 7 tone la hectar, lucerna preia din sol circa 200 kilograme de potasiu la hectar. Solurile mai lutoase au un deficit mai mare de potasiu, faţă de cele argiloase. Acestea din urmă, pe lângă un conţinut mai ridicat în potasiu, au şi o bună capacitate de a elibera potasiul pentru nutriţia plantelor.

Insuficienţa potasiului din sol duce la reducerea stocării de glucide în rădăcini şi la scăderea rezistenţei la ger a plantelor în timpul iernii. Această situaţie impune aplicarea de îngrăşăminte cu potasiu la culturile de lucernă, la intervale de doi ani, în doze de 200-300 kg/ha de sulfat de potasiu. În general, se recomandă aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu pe toate solurile unde conţinutul în acest element este sub 150 ppm.

Ritmul de exploatare a culturii

Ritmul de exploatare (numărul de cosiri sau de recolte dintr-un an) are o influenţă determinantă asupra perenităţii lucernei. Recoltarea mai precoce, la intervale scurte de refacere dintre două cosiri, duce la scăderea drastică a substanţelor de rezervă din rădăcini, la diminuarea creşterii plantelor şi la scăderea rezistenţei la iernare.

Rezervele nutritive (zahăr, amidon) se epuizează rapid primăvara şi după fiecare cosire, dar se pot reface pe timpul duratei de 30-40 de zile de creştere a plantelor. În acest interval de timp, suprafaţa foliară a plantelor asigură, prin fotosinteză, producerea de substanţe nutritive necesare creşterii. Surplusul energetic produs în frunze se transferă spre rădăcinile şi coletul plantelor pentru înmagazinare, asigurându-se astfel necesarul de elemente nutritive în perioada de iernare a plantelor.

Perioada de “repaus vegetativ autumnal” la lucernă, dar şi la celelalte culturi perene, constituie unul din factorii cei mai importanţi pentru prelungirea duratei de folosinţă a acestora. Acest interval de timp, până la apariţia primelor temperaturi scăzute (în jur de 0°C), pentru condiţiile naturale din ţara noastră, este de 35-40 de zile, respectiv între 15 septembrie şi 30 octombrie.

În timpul acestei perioade critice se produc numeroase procese fiziologice, în care plantele acumulează substanţe de rezervă în rădăcini, dezvoltă muguri (din care se vor dezvolta lăstari în următorul an) şi se acomodează graduat cu temperaturile scăzute. În acest interval de timp, lucerna nu se recoltează.

Uniformitatea şi densitatea covorului vegetal din timpul perioadei de repaus autumnal, joacă un rol important în supravieţuirea plantelor de lucernă în timpul iernii. Vegetaţia rămasă din toamnă, împreună cu stratul acoperitor de zăpadă, asigură o bună izolare a coletului plantelor, aceasta permiţând evitarea stresului din cauza temperaturilor scăzute.

Culturile de lucernă bine intrate în iarnă şi acoperite cu un strat compact de zăpadă, asigură o izolare şi o protecţie foarte bună a plantelor de lucernă la temperaturile scăzute din timpul iernii.