De ce România nu mai produce sămânţă de plante furajere?

Stăm dureros de bine la... importuri

În urma unor sondaje efectuate la nivel naţional, în cursul acestui an, a rezultat că aproape toată cantitatea de sămânţă comercializată de firmele specializate provine din import, din ţări de pe toate continentele.

Aşa se explică faptul că la cultura de trifoi alb se seamănă numai seminţe produse în Australia şi Noua Zeelandă, iar la cultura de ghizdei se folosesc seminţe produse în Brazilia, Canada, Italia.

Această situaţie, nemaiîntâlnită în istoria agriculturii româneşti de peste şapte decenii, este rezultatul dezorganizării întregului proces de multiplicare de sămânţă, care a afectat mai mult producerea de seminţe la plantele furajere.

Din această cauză, în ultimii ani, atunci când fermierii mă întreabă dacă se mai produce sămânţă de plante furajere în România, răspunsul este „nu” sau „foarte puţin”, deşi ţara noastră a produs şi a exportat cantităţi mari de seminţe de lucernă şi a aprovizionat Europa cu seminţe de trifoi roşu.

Producerea de sămânţă, pe cale de dispariţie

Sistemul de multiplicare de sămânţă, reglementat şi de Legea nr. 75/1995, se bazează pe ierarhizarea procesului de multiplicare pe verigi biologice superioare (sămânţa amelioratorului, prebază, bază, certificată) şi pe o relaţie profesională reciprocă între instituţia de cercetare creatoare de soiuri, centrele de testare a soiurilor şi fermele care produc sămânţă.

Acest sistem, care a funcţionat relativ bine, este pe cale de dispariţie, deoarece suprafeţele cultivate cu seminceri de plante furajere, din soiuri autohtone sau străine, au scăzut atât de mult, încât nu se mai raportează în statistica efectuată de instituţiile agricole.

Cauzele acestei situaţii fără precedent, pot fi sintetizate astfel:

1. Lipsa unui program naţional coerent şi de lungă durată, coordonat şi monitorizat de Ministerul Agriculturii, pentru producerea de sămânţă la culturile agricole, în colaborare cu instituţiile de cercetare şi Asociaţia amelioratorilor şi producătorilor de sămânţă.

2. Nu există un sistem legislativ de lungă durată, atât pentru stimularea activităţii de producere de sămânţă de către fermieri, prin acordarea de subvenţii, cât şi pentru realizarea unui parteneriat între instituţiile de cercetare, creatoare de soiuri, şi fermele producătoare de sămânţă.

3. Ineficienţa sistemului de verificare şi control în reţeaua de distribuire şi comercializare a seminţelor, care are o influenţă negativă asupra întregii activităţi din agricultură, a contribuit la diminuarea sau înlăturarea bunelor practici statornicite în realizarea producţiei agricole, prin:

• desfiinţarea, la foarte multe culturi, a principiilor ştiinţifice de zonare ecologică a speciilor şi soiurilor agricole, în funcţie de condiţiile de climă şi sol existente pe teritoriul României;

• introducerea unor soiuri străine, provenite din alte zone, cu condiţii climatice diferite, neadaptate condiţiilor naturale din ţara noastră, fără a fi testate, a condus, pe de o parte, la înlăturarea unor genotipuri autohtone performante şi foarte bine adaptate la condiţiile specifice din România, iar pe de altă parte la diminuarea drastică, în foarte mulţi ani, a veniturilor din foarte multe ferme agricole;

• odată cu creşterea ponderii cantităţilor de seminţe din soiurile de provenienţă străină, netestate în condiţiile din ţara noastră, a crescut şi vulnerabilitatea speciilor cultivate la atacul unor buruieni, boli şi dăunători, a căror intensitate a crescut puternic în ultimele două decenii (cuscuta, ştevia la plantele furajere, ruginile la grâu, gândacul vestic al rădăcinilor de porumb etc).

Sistemul de agricultură durabilă din ţara nostră, pe care se bazează toate politicile agricole din ultimii ani, ar trebui să reconsidere cultivarul (soiul, hibridul) ca fiind unul dintre factorii cei mai importanţi ai progresului agricol şi care, prin însuşirile sale de adaptare, rezistenţă şi productivitate, eficientizează întreaga relaţie dintre producător, procesator şi consumator.


CU GREU MAI PUTEM VORBI DE CERCETARE ÎN ROMÂNIA

Amelioarea plantelor furajere pentru crearea de soiuri la aceste specii, se mai desfăşoară încă în câteva institute şi staţiuni de cercetare: ICDA Fundulea (lucernă, sorg, iarbă de Sudan, mei, golomăţ, raigras italian, raigras hibrid), ICDP Braşov (trifoi alb, golomăţ, raigras peren, păiuş de livezi, păiuş înalt, firuţa, păiuş roşu), SCDP Timişoara (ghizdei, trifoi alb, raigras peren), SCDP Vaslui (sparcetă, obsigă), SCDA Livada (trifoi roşu, lupin), SCDA Lovrin (sfeclă furajeră, rapiţă) şi SCDA Suceava (timoftică, bob furajer).

Din păcate însă, în lipsa resurselor financiare, aceste instituţii şi-au diminuat drastic activităţile de cercetare şi în acest domeniu, astfel că numărul cercetătorilor care lucrează la acest program a scăzut, la nivel de ţară, la zece, iar vârsta medie a acestora este de peste 50 de ani.

Prin comparaţie, în Franţa, numai pentru ameliorarea unei singure specii lucrează peste 100 de cercetători!!!

De asemenea, prin diminuarea suprafeţelor de cultivare, a bazei materiale şi tehnice, cât şi a personalului specializat, aceste instituţii de cercetare nu mai pot realiza nici măcar menţinerea în cultură a propriilor soiuri create, până la nivelul de prebază.

Dacă această situaţie continuă, în următorii ani, va apărea riscul pierderii definitive a unor fonduri importante de germoplasmă, în special la plantele furajere, unde aceasta se bazează foarte mult pe ecotipurile valoroase provenite din flora spontană.