Politica Agricolă Comună şi euro-miturile româneşti

Politica Agricolă Comună s-a edificat în anii '70, în perioada în care Europa era deficitară în majoritatea produselor agro-alimentare. Mecanismele s-au perfecţionat continuu, pentru împlinirea obiectivelor prevăzute în Tratatul de la Roma.

În acest scop, s-a constituit un sistem complex de reguli şi mecanisme care reglementează producţia, procesarea şi comerţul cu produse agricole. Aproximativ 90% din producţia agricolă din statele membre ale Uniunii Europene este reglementată prin directive, decizii şi prin măsuri ale organizaţiilor comune de piaţă.

Principiile PAC

PAC se bazează pe următoarele principii:

• circulaţia liberă a produselor agricole pe piaţa unică, cu preţuri comunitare, unice;
• preferinţa comunitară: aprovizionarea pieţei, în primul rând, din producţie proprie, ceea ce presupune protecţia faţă de importurile la preţuri mai mici şi stimularea exporturilor prin subvenţii;
• solidaritate financiară: acoperirea în comun a costurilor acestei politici, prin taxe, prin intermediul bugetului comunitar şi prin redistribuire.

Această politică a contribuit pozitiv la creşterea economică şi a reuşit să asigure aprovizionarea consumatorului european cu o gamă largă de produse alimentare, calitative şi la preţuri acceptabile.

Pană la jumătatea decadei anilor '90, PAC a fost cea mai importantă componentă a UE, din punctul de vedere al bugetului, iar UE a devenit primul importator şi al doilea exportator de produse agricole, la nivel mondial.

Producţia excedentară şi reforma PAC

Treptat, Comunitatea Europeană a trecut de la situaţia deficitară, la producţia excedentară de produse agricole. Cantităţi imense de unt, lapte şi vin trebuiau distruse, pentru a nu se întâlni situaţia internă cu cea externă. Au apărut tensiuni în relaţiile cu diferite ţări, inclisiv cu SUA, mai ales datorită efectelor pe care le aveau exporturile subvenţionate ale UE în preţul mondial al produselor agricole.

Datorită reacţiei internaţionale, costurile acestei politici au ajuns să fie inacceptabile şi la sfârşitul anilor '80 exista deja un acord generalizat pentru o reformă a PAC. În iunie 1992, Consiliul Miniştrilor de Agricultură ai UE a adoptat formal reforma radicală a PAC. Această reformă constă în mai multe măsuri, dintre care sunt foarte importante, mai ales, alinierea preţurilor produselor agricole de bază şi ale cărnii de vită, la cele ale pieţei mondiale.

Pentru a se evita falimentul fermierilor, acestora li se acordă, în funcţie de performanţe, plăţi compensatorii pentru reducerea preţurilor. În cazul cerealelor, plata compensaţiilor a fost conexată şi cu introducerea unor prime pentru restrângerea producţiei, prin retragerea unor suprafeţe din circuitul agricol. În sectorul cărnii de vită, plăţile primelor compensatorii au fost stabilite diferenţiat, pe regiuni şi corelat cu anumite densităţi de păstorit maxim pe hectar. Se plătesc prime suplimentare când această densitate este mai mică de 1,4 vite pe hectar. Acest sistem s-a dovedit eficace în controlul supraproducţiei şi în protecţia mediului.

Reformele radicale au fost impuse şi de obligaţiile asumate prin Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT - General Agreement on Tarrifs and Trade). Obiectivul acestui Acord Internaţional, semnat de către 123 de ţări (peste 90% din comerţul mondial) îl constituie eliminarea barierelor în calea schimburilor economice dintre ţările membre. După şase cicluri de negocieri pe tema reducerii taxelor vamale, la mijlocul anilor ’80, s-a căzut de acord şi asupra suprimării barierelor netarifare.

Din anul 1995, GATT a fost înlocuit cu Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), însărcinată să trateze toate chestiunile comerciale, noua denumire a organizaţiei sugerând, în mod evident, permanentizarea dialogului pe această temă, justificată de globalizarea şi mondializarea economiei. Acordurile, cu caracter reciproc, cereau o reducere substanţială a ajutorului intern acordat agriculturii şi o reducere a cheltuielilor bugetare destinate subvenţiei exporturilor.

Măsura de reducere a sumelor destinate agriculturii comunitare s-a impus şi din motivul că  situaţia economică din UE s-a schimbat mult în ultimele decenii, reducându-se contribuţia agriculturii la PIB, cât şi ponderea populaţiei ocupate în această ramură.

Euro-mituri

Perioada ce urmează va fi extrem de importantă pentru tranziţia agriculturii şi a mediului rural din România, având în vedere schimbările  profunde care ar trebui sa aibă loc. Ţara noastră pregăteşte Planul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR), care urmează să fie transmis Comisiei Europene (în martie

- aprilie 2007) şi aprobat în circa trei luni de la transmitere. Este important ca până la definitivarea şi aprobarea PNDR, fermierii să nu se lase influenţaţi de tot felul de euro-mituri, care circulă mai repede decât informaţiile corecte.

Unul din aceste euro-mituri constă în credinţa „că fermele de subzistenţă vor dispărea în primii doi ani”. Este adevărat şi trebuie înţeles şi cunoscut că PAC nu este destinată gospodăriilor de subzistenţă, care produc doar pentru consumul propriu, ci fermelor care produc pentru piaţă. Dar, în acelaşi timp, trebuie ştiut că PAC are prevăzute subvenţii pentru ca fermele de semi-subzistentă, care produc atât pentru consum propriu, cât şi pentru vânzare, să devină viabile.

Un alt euro-mit are la bază credinţa că „Uniunea Europeană va transforma milioane de agricultori in şomeri”. În realitate, PAC nu conţine limitări ale numărului de persoane care pot munci în domeniul agricol. În schimb, este posibilă şi normală scăderea continuă a numărului de oameni angajaţi în agricultură, pentru rentabilizarea sectorului, pe măsură ce se va extinde mecanizarea şi automatizarea proceselor de muncă. Ritmul de reducere a populaţiei ocupate în agricultură va depinde în mare măsură de politica agricolă a fiecărei ţări.

Cu referire la zootehnie, anumite grupuri interesate, sprijinite de pseudo-specialişti ignoranţi, au răspândit euro-mitul  conform căruia „în UE animalele o vor duce mai bine ca oamenii”. În realitate, PAC îşi propune să sprijine numai fermele care fac dovada că asigură bunăstarea animalelor, deoarece numai animalele în condiţia de bunăstare deplină pot exprima integral potenţialul biologic productiv, caracteristic raselor perfecţionate.

Multe euro-mituri derivă din necunoaşterea regulilor de biosecuritate a fermelor şi a măsurilor ce trebuie aplicate pentru diminuarea riscurilor privind calitatea şi siguranţa produselor alimentare de origine animală. Aşa, de exemplu, circulă euro-mitul, conform căruia „UE ne cere ca animalele să poarte cercei şi paşapoarte, ca şi oamenii”. În realitate, este vorba de transpunerea în practică a conceptului de trasabilitate a animalelor şi a produselor de origine animală.

Cu alte cuvinte, în condiţiile globalizării economiei mondiale şi a circulaţiei aproape nelimitate a animalelor şi a produselor, este obligatorie individualizarea, printr-un cod numeric pentru fiecare individ  (prin crotalii, cip-uri sau altfel) şi monitorizarea circulaţiei fiecărui animal şi a produselor, pentru ca, în cazul în care se stabileşte, după sacrificarea şi vânzarea cărnii, că în ferma de origine a animalelor a evoluat boala vacii nebune sau alte boli cronice, care scapă diagnosticului înainte de sacrificare, să poată fi stabilit cu precizie unde se află produsele derivate şi să poată fi retrase din vânzare.

Tot din considerente de siguranţă alimentară, sunt stabilite şi celelalte măsuri de individualizare a animalelor, inclusiv paşapoartele.

Articol publicat în revista Ferma nr. 1(45)/2007