Bunăstarea animală şi productivitatea

Pentru a realiza acest deziderat (productivitatea), se merită ca animalelor să li se ofere un anumit grad de îngrijire, acordând atenţie „bunăstării” acestora. Animalele de fermă sunt hrănite, cazate şi protejate de prădători, bolile lor sunt prevenite sau tratate şi în general primesc un tratament mai bun comparativ cu ceea ce ar fi avut în sălbăticie.

Productivitate fără bunăstare nu există

Producătorii, în special cei care utilizează sisteme intensive de producţie, atunci când sunt acuzaţi că utilizează standarde scăzute de bunăstare animală, se apără spunând că „bunăstarea animalelor este o prioritate de vârf pentru mine, iar animalele mele nu vor putea produce în mod profitabil dacă bunăstarea lor nu ar fi deplină”.

Această abordare ne arată pur şi simplu că bunăstarea animală este o componentă a unui set de condiţii necesare pentru a obţine productivitatea animală. Ea nu are un merit sau o valoare economică în sine.

În acest fel, punem întrebarea: „Are bunăstarea animalelor de fermă o valoare economică independentă care trebuie recunoscută?” Acest aspect este foarte important, deoarece nu trebuie luată nici o măsură, nu trebuie folosită nici o resursă sau nu trebuie făcută nici o cheltuială economică pentru a obţine bunăstarea deplină a animalelor dacă nu se poate obţine un plus de valoare economică din aceasta.

Valoarea utilă a animalului - condiţie a bunăstării?

Rolul unui animal ca resursă nu implică faptul că acesta are doar o valoare utilă. În economia resurselor naturale, obiectele primesc ceea ce numim „valoare non-utilă”. De exemplu, oamenii contribuie financiar, în mod voluntar, la cauze cu care nu au nici un contact direct şi de pe urma cărora nu vor avea nimic de câştigat în mod util, cum ar fi salvarea balenelor albastre, conservarea unei anumite lucrări de artă sau protejarea unui monument istoric.

Singura utilitate câştigată de pe urma acestor acţiuni o reprezintă faptul că ştie că acele obiecte sau animale protejate încă există. Ei atribuie ceea ce numim „valoare existenţială” şi aceasta este o valoare economică autentică comparabilă cu cea utilă, datorită consimţirii oamenilor de a plăti pentru aceasta.
Observăm că anumite resurse utilizate în activitatea productivă pot avea şi o altă valoarea în afară de cea utilă.

Cea mai bună analogie utilizată pentru a demonstra raţionamentul anterior este aceea a resursei de muncă, esenţială în activitatea economică. În timp ce valoarea muncitorilor (câştigul) este puternic legată de productivitatea lor economică, societatea îi apreciază pe membrii săi nu doar pentru contribuţia lor la rezultatele economice.

Oamenii au o valoare utilă ca forţă de muncă, dar bunăstarea lor este un element important în evaluarea societăţii din care face parte, evidenţiată prin reglementările de protecţie a muncitorilor, sistemele de asigurări sociale, îngrijirea bătrânilor, infirmilor etc., toate acestea nefiind legate de valoarea utilă a oamenilor. În acest caz, resursele pot fi evaluate după criterii care nu sunt legate de productivitatea lor.

În mod similar, nu este cu nimic ieşit din comun ca animalelor de fermă să le fie ataşată o valoare economică, suplimentară şi independentă de productivitatea lor tehnică, productivă.

Valoarea pe care un individ sau o societate o atribuie bunăstării animalelor pe care le foloseşte nici nu derivă din conceptul de „valoare intrinsecă”. Este pur şi simplu reflecţia reacţiei umane naturale, a satisfacţiei, a asigurării şi a confortului derivate din faptul că o fiinţă simţitoare (animalul) este tratată într-un mod corespunzător.

Originea acestor simţăminte se poate afla în valorile etice sau culturale, în preferinţele sau sensibilităţile indivizilor sau probabil chiar în neînţelegerile sau iluziile lor, dar ele sunt expresii ale unei valori economice.

În producţia animală, economia ridică problema cum anume este condiţionată valoarea utilă a animalelor, derivată din productivitatea lor, de către valoarea non-utilă, pozitivă sau negativă, datorată percepţiei de cât de bine se simt animalele în timpul producţiei.

ATRIBUIREA VALORII ECONOMICE

Există trei sensuri de atribuire a unei valori economice bunăstării animalelor.

În primul rând, logica economică contrazice ideea că animalele au o „valoarea intrinsecă”. Valoarea nu este o caracteristică înnăscută şi invariabilă a cuiva, precum greutatea moleculară sau valenţa, ci este o construcţie distinct umană, ceva atribuit de către om, iar în absenţa acestuia nu are o nici o semnificaţie.

În al doilea rând, mărimea valorii atribuite unui obiect depinde de circumstanţă şi de un set întreg de factori umani, deci bunăstarea animală poate fi importantă pentru anumiţi indivizi sau grupuri din societate, însă fără relevanţă pentru alţii.

În al treilea rând, dacă ceva este recunoscut ca având o valoare pentru indivizi, grupuri de indivizi sau societate ca întreg, atunci într-o economie de piaţă există o bază clară conceptuală pentru atribuirea unui „preţ” acelei valori, care să-i reflecte magnitudinea comparativ cu alte obiecte. Acest lucru reprezintă baza intervenţiei guvernamentale prin subvenţie şi cadrul politic pentru legiferarea subvenţionării.