Adaptarea tehnologiilor avicole în gospodăria individuală

Pe de altă parte, zootehnia românească trebuie să se dezvolte pentru a supravieţui pieţelor agro-alimentare mondiale, în situaţia actuală mai mult ca niciodată. Cu riscul de a ne repeta obsesiv, reamintim că evoluţia în acest domeniu nu se poate face în absenţa mecanizării proceselor tehnologice şi automatizarea acestora.

Ţinând cont de parcelarea excesivă a terenurilor din ultimii ani, dar şi de faptul că marea majoritatea a fostelor complexe zootehnice au dispărut, ştiind că cele mai recente sondaje plasează peste 50 la sută din forţa de muncă a României în agricultură, o agricultură aflată la limita subzistenţei, am considerat că tehnologiile avicole trebuie şi ele adaptate la nivel micro şi mediu de producţie.

Legislaţia europeană nu se opreşte la graniţele României!

O societate normală nu este susţinută numai de câţiva bogaţi şi restul săraci. Le fel, baza sănătoasă pentru o agricultură puternică este formată de clasa de mijloc, realitate confirmată de dimensiunea medie a exploataţiilor din Norvegia, Danemarca, Franţa şi alte ţări vest-europene.

Tocmai de aceea, normele europene nu limitează şi nici nu impun statelor membre un anumit model de fermă, număr de capete de animale sau suprafaţa exploataţiei. Acestea sunt date care ţin doar de raţiuni economice pe plan local, naţional şi internaţional. Astfel, standardele comunitare se aplică efectivelor care pornesc de la un număr de minim 350 găini ouătoare, respectiv 500 de pui de carne.

Prevederile legislative la care facem referire sunt: Norma din 28/11/2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 113 din 12.02.2002 şi Directiva Consiliului Europei 1999/74/CE din 19 iulie 1999, care stabileşte standardele minime pentru creşterea găinilor ouătoare. Prevederile acestor norme nu se aplică exploataţiilor cu mai puţin de 350 de găini ouătoare şi nici exploataţiilor de creştere a tineretului de înlocuire pentru găinile ouătoare.

Directiva 2007/43/CE, prin care sunt stabilite normele minime de creştere şi bunăstare a puilor destinaţi producţiei de carne (Oficial Journal L 182, 12.07.2007, p. 0019-0028) este obligatorie pentru exploataţiile de creştere intensivă, cu peste 500 de pui destinaţi producţiei de carne, însă nu se aplică şi în cazul creşterii puilor pentru reproducţie.

Performanţă cu investiţii minime

Dacă majoritatea lucrărilor de specialitate se adresează marilor producători de ouă şi carne de pasăre, care au puterea financiară necesară pentru a angaja specialişti şi deţin o paletă largă de echipamente avicole, din care pot să aleagă, nu la fel putem spune şi despre producătorii mici şi mijlocii, majoritatea fiind privaţi de accesul la tehnologiile performante din sectorul avicol.

Lipsa banilor, incapacitatea economică de a contracta credite avantajoase, precum şi instabilitatea pieţelor interne de desfacere, constituie principalele cauze ale investiţiilor extrem de reduse în fermele de păsări mici şi mijlocii, indiferent de orientarea producţiei. În aceste condiţii, am considerat absolut necesară tratarea articolelor de specialitate din punct de vedere al optimizării lucrărilor specifice, stabilirea tehnologiei de mecanizare şi automatizare, prezentarea ofertelor de inputuri şi material biologic pentru acest sector.

Mai mult, recent a fost lansată măsura 141, cu privire la sprijinirea fermelor de semisubzistenţă. Mă întreb câte firme de consultanţă din România pot oferi, la ora actuală, soluţii tehnologice viabile, raportate la veniturile sau profitul pe care micul producător le poate reinvesti în activitatea pe care o desfăşoară.

În concluzie, creşterea puilor de carne şi a găinilor ouătoare în efective mici şi medii, poate fi privită ca o afacere economică rentabilă, obţinându-se cu eforturi şi cheltuieli minime, rezultate satisfăcătoare şi chiar încurajatoare pentru dezvoltarea ulterioară a microfermei. Şi asta se poate realiza fără probleme, respectând pur şi simplu criteriile de bază în creşterea şi exploatarea păsărilor, prevăzute de normele în vigoare.

Recomandăm cu răspundere aceste tipuri de exploataţii, deoarece necesită o investiţie minimă şi suportabilă financiar pentru cei care sunt interesaţi să dezvolte o afacere de acest gen. Mai ales că se pot utiliza, fără probleme, resursele materiale deja existente în gospodărie, şi se poate interveni tehnologic în raţionalizarea şi valorificarea superioară a producţiei cerealiere din cadrul exploataţiei proprii.

Nu sunt necesare cunoştinţe avansate de mecanizare, automatizare şi informatizare a proceselor tehnologice, ci doar un minim tehnologic, care să poată asigura performanţa şi rentabilizarea ciclului de producţie.

Articol publicat în revista Ferma nr. 2(69)/2009