Viile hibride din România şi integrarea în UE

În acest sens, se omite aspectul esenţial că, până acum un secol şi jumătate, în Europa, deci şi în România, nu existau vii hibride.

Hibrizii au apărut ca mijloc de refacere a plantaţiilor de vii distruse de filoxeră. Soiurile europene de viţă de vie, existente până la acea dată, erau împărţite în viţă cultivată (roditoare - Vitis vinifera) şi viţă sălbatică (neroditoare - Vitis silvestris).

Deci, cei care mai afirmă astăzi că soiurile „Căpşunică”, „Zaibăr” sau „Fragă” sunt autohtone sau indigene, la fel cum sunt Crâmpoşie, Galbenă sau Zghihară, nu cunosc evoluţia viticulturii din ţara noastră.

Articolul de faţă are rolul de a lămuri cititorii ce sunt soiurile de hibrizi şi cum au ajuns ele în România.

Perioada de aur a viticulturii în Europa

Acum opt milenii, omul a început să „domesticească” o parte din viţa sălbatică care dădea struguri foarte mici şi foarte acri. Ea a fost transformată în viţă cultivată, creându-se, în timp, o mare diversitate de soiuri cu arome şi culori diferite.

Înmulţirea viţei de vie în Europa se făcea simplu, prin butaşi: un segment din coarda unui butuc era introdus direct în pământ şi emitea, în mod natural, rădăcini şi lăstari, devenind astfel un nou butuc.

Până în 1869 (anul introducerii metodei de altoire în viticultură), toate soiurile de viţă de vie cultivate pe continentul european trăiau pe rădăcini proprii, deci erau soiuri direct producătoare.

De asemenea, viile europene, în acele timpuri, nu cunoşteau nici bolile şi nici dăunătorii cu care se confruntă astăzi. Tehnic, această perioadă este cunoscută în istoria europeană a cultivării viţei de vie sub numele de „Perioada prefiloxerică”. Poetic, însă, am putea-o numi şi „Perioada de aur” a viticulturii europene.

Filoxera a „uscat” viile europene

Schimbarea radicală a sistemului tradiţional de înmulţire şi de cultură a viţei de vie în Europa s-a produs dramatic şi în timp foarte scurt, începând cu anul 1863. Aceasta din cauza distrugerii rapide a suprafeţelor viticole europene de către o insectă numită „filoxera”, adusă din întâmplare din continentul nord american.

Filoxera (din grecescul phyllon “frunză” - xerox “uscat”) este o insectă abia vizibilă, care, pentru a trăi, înţeapă rădăcinile viţei de vie, ca să-şi tragă seva din ele. În locul înţepăturilor, se formează nişte umflături care împiedică trecerea sevei spre frunze, provocând, în acelaşi timp, şi distrugerea rădăcinilor.

Pe continentul nord american, filoxera trăia şi se înmulţea de multă vreme în contact cu rădăcinile speciilor viţelor americane, dar nu le putea provoca mult rău, deoarece, prin specificul lor, aceste viţe erau rezistente la înţepăturile insectei. În schimb, soiurile europene erau foarte sensibile la atacul filoxerei. Ca dovadă, atunci când insecta a ajuns în Europa, a distrus complet viţa de vie cultivată tradiţional.

Istoric, filoxera a ajuns în Europa în jurul anului 1850, odată cu aducerea în Franţa, pentru studiu, a unor butaşi din viţele ce creşteau pe continentul nord american. Cercetătorii de atunci nu aveau cunoştinţe suficiente despre această insectă. Deci nu ştiau de pericolul pe care îl prezenta filoxera intrând în contact cu plantaţiile viticole ale Europei.

1863 a fost anul în care a fost semnalat pentru prima dată în Europa - sudul Franţei - fenomenul de uscare a viilor. Explicarea cauzelor uscării viţei de vie, identificarea insectei filoxera şi a modului ei de atac avea să fie făcută public la 22 iulie 1868, de către renumitul profesor francez Jules-Emile Planchon, de formaţie medic. Din Franţa, insecta filoxera s-a răspândit rapid în toate ţările viticole ale Europei.

Astfel, putem spune că, începând cu anul 1863, viticultura europeană intră într-o nouă eră, numită „Perioada postfiloxerică”.

1869 - anul primei altoiri

S-au făcut multe încercări nereuşite de a distruge filoxera, de exemplu: tratamente chimice, inundări ale suprafeţelor viticole, etc. În final, s-a ajuns la concluzia că soiurile europene, pentru a rezista insectei, trebuie să trăiască pe rădăcinile viţelor americane. Acest lucru s-a putut realiza prin operaţia tehnică numită „altoire”, descoperită în anul 1869. Ea constă în îmbinarea a două porţiuni viabile, provenind din două viţe de vie diferite, altoi si portaltoi, capabile să producă prima tulpină şi a doua rădăcină, formând un nou butuc.

Altoiul, provenit din soiuri europene (nerezistente la filoxeră), îşi desfăşoară activitatea deasupra solului şi dă vinuri de calitate. Portaltoiul, provenit din viţe americane (rezistente la filoxeră), dezvoltă în pământ un sistem radicular puternic.

Deci, după 1869 şi până în zilele noastre, soiurile europene nu mai trăiesc pe propriile rădăcini, ci pe rădăcinile viţelor provenind din continentul nord american, viţe rezistente la atacul filoxerei.

Dr. Ing. Ec. ION PUŞCĂ, Oenolog
Director general
S.C. “Casa Vinului - Dr. Puşcă” S.R.L. Bucureşti
Tel. 0744.587.473
ion_pusca@casavinului-drpusca.ro;
office@casavinului-drpusca.ro
www.casavinului-drpusca.ro

Articol publicat în revista Ferma nr. 1(39)/2006