Trei plante furajere, un amestec unic

Lucerna, sfecla furajeră şi porumbul pentru siloz plantă întreagă se completează reciproc atunci când sunt folosite împreună în hrana rumegătoarelor în perioada de satabulaţie.

Despre fiecare în parte, exceptând sfecla furajeră, s-a scris atât de mult, încât subiectul pare epuizat. Analizate însă împreună, prin asociere în cadrul aceleiaşi raţii zilnice, conţinutul lor nutritiv poate fi valorificat la maxim.


Lucerna - plantă verde, fân şi siloz

Condiţii pedologice. Conform literaturii de specialitate, lucerna poate fi cultivată cu succes, în condiţii mai mult sau mai puţin favorabile, pe întreg cuprinsul ţării, cu excepţia celor montane. “Regina plantelor furajere” preferă soluri permeabile, neutre sau slab alcaline (pH 6.2-7,4).

Solurile mai acide pot fi corectate prin aplicarea amendamentelor calcaroase şi prin fertilizări cu îngrăşăminte organice, ale căror efecte de durată (cazul amendamentelor) se suprapun cu anii de exploatare a lucernei.

Perioada optimă pentru însămânţare începe în luna martie şi se termină în luna aprilie, întrucât sămânţa germinează la minim 1oC. Dacă se cultivă după plantele anuale furajere, borceaguri de toamnă sau cereale, care se recoltează până la jumătatea verii, lucerna se poate pune în pământ în intervalul 10-15 august şi nu mai târziu, pentru ca plantele să acumuleze suficiente substanţe de rezervă până la sosirea îngheţului. Procedând astfel, în anul următor se pot obţine două-trei coase libere de buruieni.

Recoltare. În primul an de vegetaţie, toate coasele trebuie să se efectueze de la primele semne de înflorire şi până la mijlocul acestei faze, pentru ca plantele să prindă vigoare. În anii următori, recoltatul lucernei se face pe finalul fazei de îmbobocire şi poate continua până la când dă în floare, când masa vegetală, sub raport cantitate-calitate, poate fi valorificată cel mai bine.

Productivitate. În condiţii naturale, în ani normali din punct de vedere al precipitaţiilor, se pot obţine de la 3-4 coase pe an, respectiv 50 tone/ha masă verde, echivalentul a zece tone de fân, iar în condiţii de irigare, numărul de coase creşte la patru-cinci, cantitatea de masă verde putând ajunge la 80 tone/ha.


Sfecla furajeră, particularităţi tehnologice

Caracteristici pedo-climatice. Având cerinţe mai ridicate raporat la umiditate, în condiţii de irigare, sau naturale, în care cantităţile anuale de precipitaţii sunt mai mari de 600 mm, sfecla furajeră poate fi cultivată în aceleaşi zone agricole ca şi lucerna. Ba mai mult, cultura poate fi extinsă până în zonele submontane, pretându-se şi solurilor extreme (uşoare sau grele), slab acide sau uşor alcaline, dar bogate în elemente nutritive.

Fertilizare. Sfecla suportă şi solocită cantităţi de 40-60 tone/ha îngrăşăminte organice, iar pentru producţii mai mari sunt necesare suplimentări cu azot (100-150 kg N/ha). Cele mai bune rezultate şi de recomandat pentru cultura ecologică se obţin la 2-3 ani după desţelenirea lucernierei, fără a mai fi nevoie de îngrăşăminte chimice.

Terenul fertil, bogat în azot, rezultat în urma degradării complete a rădăcinilor cu rhizobii şi a dispariţiei bolilor comune, crează condiţii excelente pentru sfecla furajeră.

Valorificare producţie. De la sfecla furajeră se folosesc atât rădăcinile, cât şi frunzele în stare proaspătă, când capătă o culoare galbenă, fază ce corespunde calendaristic cu prima jumătate a lunii octombrie, după căderea primelor brume, dar înainte de îngheţ. Chiar dacă înlăturarea frunzelor se execută manual, pentru a nu afecta coletul, cheltuielile cu forţa de muncă sunt pe deplin compensate de cantitatea mare de frunze fără pământ (8-12 tone/ha) ce pot fi date în consumul vacilor de lapte.

Procedând astfel, se economiseşte o bună parte a furajelor din stoc la care crescătorii de animale sunt nevoiţi să apeleze în această perioadă a anului.

Producţiile potenţiale de rădăcini ce se pot obţine în condiţii de neirigare sunt de 80-120 tone/ha şi de 150-200 tone/ha, în condiţii de irigare.

Păstrarea se face ca şi la cartof, în silozuri de suprafaţă, pe terenuri drenate, mai ridicate avându-se grijă ca înainte de acoperire, stratul exterior de rădăcini să fie aşezat cu coletul înafară.


Porumbul pentru siloz, plantă întreagă

Spre deosebire de sfeclă, porumbul pentru siloz are cerinţe scăzute şi în general se cultivă după plante care părăsesc devreme terenul, aşa cum sunt: cerealele de toamnă, borceagurile de toamnă, cartofii timpurii. Ca monocultură, porumbul se seamănă mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren în condiţii agrotehnice superioare.

Asemănător sfeclei furajere, porumbul pentru siloz preferă soluri cu fertilitate ridicată solicitând cantităţi mari de gunoi de grajd aplicat plantei premergătoare sau odată cu arătura de toamnă, în cantităţi de 20-40 tone/ha. Datorită unui sistem radicular bine dezvoltat după răsărire, porumbul rezistă bine la secetă, însă în perioada formării paniculului şi a boabelor, insuficienţa apei afectează serios recolta.

Producţiile potenţiale sunt de 40-50 tone/ha, în condiţii normale, fără irigaţii, şi de 70-80 tone/ha, în condiţii de irigare.

Cunoscând necesităţile nutritive ale organismului animal, putem spune că cele trei plante luate împreună, până la un anumit nivel al producţiilor de lapte sau de carne, reunesc pe deplin calităţile de furajare specifice unui amestec unic.

Tabel: CONŢINUTUL ÎN SUBSTANŢE NUTRITIVE, SĂRURI MINERALE ŞI CAROTEN




RECOMANDĂRI ŞI EXEMPLIFICĂRI

Conţinutul ridicat în P.D., S.M. şi în vitamine a lucernei, completat cu cel energetic al sfeclei furajere şi al silozului de porumb, toate având un înalt grad de consumabilitate şi digestibilitate, permit întocmirea unor raţii furajere simple şi complete.

În plus, producţiile mari de masă verde şi de rădăcini sau de fân şi de siloz ce se pot obţine pe unitatea de suprafaţă crează oportunitatea pentru mulţi crescători de animale fără posibilităţi de extindere a suprefeţei de teren să îşi satisfacă nevoile de furajare a animalelor la un nivel de producţie ridicat.

Prin utilizarea spre exemplu, a celor trei plante furajere sub formă de fân, siloz, semisiloz în cazul lucernei şi a rădăcinilor de sfeclă în hrana vacilor de lapte se pot alcătui raţii furajere echilibrate pentru producţii zilnice de până la 15 litri de lapte/cap, fără adaos de concentrate, şi de până la 20 litri de lapte, cu adaos de 2-3 kg furaj concentrat. Reamintim că mai ales în perioada de stabulaţie nu trebuie să lipsescă cele 40 grame de premixuri vitamino-minerale şi sarea la discreţie.


VALOAREA DE FURAJARE A PLANTELOR

• La lucernă, valoarea de furajare este dată de conţinutul ridicat în substanţe nutritive, proteină brută în special, cu un înalt grad de digestibilitate, dar şi în vitamine (A, B2, C, D, E, K) şi în minerale (Ca, K, Na, Mg), cu rol important în reglarea proceselor metabolice influenţând direct creşterea, sănătatea şi producţia. Prin substanţele estrogene de conţinut, lucerna influenţează pozitiv ciclul reproductiv la animale.

În cazul lucernei se insistă mult pe faza optimă de recoltare, pentru că odată cu recoltatul la faze târzii scade alarmant conţinutul în substanţe nutritive, consumabilitatea şi digestibilitatea. Explicaţia constă în aceea că după faza optimă de recoltare, creşte conţinutul în celuloză brută (greu digestibilă) şi în fenoli, care au o acţiune bactericidă asupra microorganismelor din rumen.

• Sfecla furajeră constituie, sub aspect nutritiv, un furaj energetic de prim rang care nu este egalat de nici o altă plantă de nutreţ. Conţinutul în celuloză este extrem de redus, iar cel în zaharuri solubile este foarte ridicat, de 3,5-4,5%. Digestibilitatea materiei organice este de peste 90%, cu valori medii de 99,4 în cazul extractivelor neazotate din care fac parte şi zaharurile, şi de aproximativ 83%, în cazul proteinei brute.

Calităţile furajere deosebite îi conferă sfeclei un caracter lactogen, astfel că la un consum de 1 kg S.U.( aproximativ 8 kg rădăcini) se obţin 2 litri de lapte, cu un conţinut ridicat în proteină şi grăsime. Alte însuşiri deosebite în furajare sunt şi cele referitoare la gradul înalt de consumabilitate, precum şi unele efecte benefice pentru funcţiile de reproducţie.

• Porumbul furajer destinat însilozării, în stare verde, se remarcă prin coeficienţi ridicaţi ai digestibilităţii cuprinşi între 73,9 şi 96,4%. În cazul ştiuleţilor, acesta creşte de la 77% în faza de lapte, la 86% în faza de ceară. Unul dintre considerentele pentru care se recomandă ca recoltatul porumbului să se facă la un stadiu de vegetaţie cuprins între aceste limite şi nu mai târziu, este că pe măsură ce plantele înaintează în vegetaţie, digestibilitatea tulpinilor, boabelor şi frunzelor scade, afectând calitatea silozului rezultat.

Porumbul pentru siloz este bogat în energie, 1 kg S.U. conţine 0,75-0,80 U.N., dar sărac în proteină, iar Ca şi P sunt sub limita necesarului. Dacă din diverse motive ştiuleţii sunt procentual diminuaţi sau lipsesc, valoarea de furajare a silozului scade puternic. Explicaţia constă în faptul că în mod normal în 8 kg de material însilozat trebuie să se regăsească cel puţin 2,5 kg boabe de porumb în faza de lapte-ceară, care practic substituie o bună parte din adaosul de concentrate.


ŞTIAŢI CĂ...

- Sfecla furajeră este o plantă de excepţie în hrana vacilor de lapte în perioada de stabulaţie. Din păcate, la noi în ţară, în ultimii 15 ani suprafaţa de cultură ocupată cu sfeclă furajeră a pierdut mai mult de jumătate din teren, deşi tehnologia ei de cultură permite mecanizarea aproape în totalitate a lucrărilor agricole, inclusiv a celor legate de depozitare şi de valorificare.

- Faţă de alte nutreţuri suculente, morcovii spre exemplu, sfecla atent curăţată la tăierea foliajului se păstrează aproximativ cinci luni, adică pe toată perioada sezonului rece.