Polenizatorii din livadă

Unele soiuri de pomi fructiferi sunt lipsite de polen, deşi au antere (organe purtătoare de polen), chiar şi în stare rudimentară, cum este cazul soiurilor de prun Tuleu gras şi Tuleu dulce. Acestea sunt denumite "soiuri androsterile", care, pentru a lega fructe, au nevoie de polen de la alte grupe de pomi.

Există şi soiuri autosterile, care deşi au polen din belşug pe anterele, acesta nu germinează pe stigmatul florii respective sau al florilor din acelaşi soi, cum se întâmplă la soiul de prun Reine Claude d'Althan, la anumite soiuri de cireş, de migdal, de măr şi chiar de păr. Autosterilitatea poate fi totală (nu se obţine nici un fruct prin autopolenizare), la soiul de nectarin Rhone Gold, sau parţială (fecundarea se face într-o anumită proporţie, la nectarin - Rubygold).

Pentru a forma fructe, aceste soiuri au nevoie de „polenizare străină”, adică de polen de la alte soiuri cu care au "afinitate biologică". Gradul de polenizare reciprocă a soiurilor variază foarte mult, de aceea s-au stabilit perechi de soiuri compatibile.

Când două soiuri se polenizează bine reciproc ele formează perechi interfertile şi invers, iar dacă nu se polenizează deloc între ele, formează perechi intersterile, frecvent întâlnite la soiurile de cireş şi de vişin şi mai puţin la alte specii. Aceasta este una dintre cauzele recoltelor slabe în livezile de cireş, chiar şi pentru plantaţiile cu 3-4 sau mai multe soiuri plantate în aceleaşi loturi.

Autofecundarea şi polenizarea străină

O serie de soiuri şi specii sunt adaptate la autofecundare, adică florile sunt fecundate şi formează fructe prin polenizarea cu polen propriu. Ele se numesc "soiuri autofertile" şi se întâlnesc frecvent la cais, piersic, măr şi la căpşuni. Această caracteristică este importantă mai ales la soiurile şi la speciile cu înflorire timpurie, când zborul insectelor polenizatoare este redus sau inexistent, precum şi în zonele cu condiţii climatice nefavorabile perioadei înfloritului.

Cercetările au dovedit că toate soiurile autofertile preferă totuşi polenizarea cu polen străin şi au tendinţa de a respinge autopolenizarea, care asigură recolte mult mai mici. Experimentele realizate la măr, prun şi la vişin au confirmat utilitatea biologică a polenizării străine şi acţiunea vătămătoare a autopolenizării.

Procentul de fructe legate prin polenizarea florilor cu polen de pe acelaşi pom a variat între 0,0 şi 28,75% (în medie de 9,89%) la prun şi între 0,0 şi 13,87% (în medie de 2,27%) la vişin. Unele soiuri de prun au capacitate de autofecundare pronunţată (Anna Spath, Grase româneşti), iar numărul fructelor legate se poate chiar dubla în condiţiile asigurării transportului de polen de la alţi pomi cu ajutorul insectelor polenizatoare.

Recoltele slabe, care se obţin adesea în livezi de vişin, cireş, migdal, coacăz negru şi chiar de prun sunt în mare măsură rezultatul necunoaşterii sau cunoaşterii insuficiente a complexităţii acestor raporturi între componentele florilor de la acelaşi soi sau de la soiuri diferite, precum şi a condiţiilor polenizării şi fecundării florilor. De asemenea, productivitatea scade şi din cauza lipsei totale sau parţiale a insectelor polenizatoare, precum şi a riscului de îmbolnăvire a acestor polenizatori în perioada de fecundare.

Totuşi, recolta nu depinde numai de numărul fructelor rezultate prin polenizare liberă, ci şi de alţi factori specifici soiurilor, printre care trebuie menţionaţi: modul de tăiere al pomilor, gradul de diferenţiere al mugurilor floriferi, numărul florilor şi inflorescenţelor, raportul dintre ramurile fructifere şi cele vegetative.

Necesitatea soiurilor polenizatoare

În condiţiile înfloririi simultane a soiurilor polenizatoare şi a celor polenizate, a compatibilităţii dintre soiuri şi a germinaţiei bune a polenului, aceasta din urmă trebuie să fie transportat şi aşezat pe stigmat, prin polenizare, de regulă cu ajutorul insectelor transportatoare.

De aceea, vă recomandăm aşezarea în livezi a stupilor în număr cât mai mare, deoarece majoritatea speciilor pomicole sunt polenizate cu ajutorul insectelor, îndeosebi al albinelor. Doar la nuc, alun, corn şi parţial la castanul comestibil polenul este transportat de vânt.

Polenizarea cu albine

În ultimii ani, rolul albinelor în polenizarea livezilor a crescut foarte mult, pe fondul scăderii numărului de insecte polenizatoare spontane, odată cu folosirea frecventă a insecticidelor împotriva dăunătorilor.
Pentru ca polenizarea cu ajutorul albinelor să dea cele mai bune rezultate, este necesar ca ea să fie dirijată de om după reguli foarte precise.

Prima condiţie este, desigur, aceea de a întrerupe stropirile cu insectofungicide în perioada înfloritului şi a culesului albinelor, deoarece majoritatea produselor folosite actualmente sunt toxice pentru acestea.

Pentru polenizarea livezilor sunt necesare minimum două familii de albine la hectar, având cel puţin 4-6 rame de puiet la fiecare stup. Momentul optim pentru transportarea stupilor în livezi este la începutul înfloririi soiurilor timpurii.

Transportate mai devreme, albinele se vor obişnui să cerceteze alte surse melifere spontane şi astfel se întârzie mult polenizarea pomilor fructiferi. În plus, există riscul stropirilor cu insecticide înaintea înfloritului, care ulterior dăunează atât insectelor, cât şi stigmatului florilor.

Stupii pentru polenizare se aşează în imediata apropiere a livezii sau chiar în mijlocul ei, preferabil dispersaţi printre pomi, pentru ca albinele să asigure o polenizare completă şi uniformă şi, deplasându-se pe distanţe mai mici, să nu obosească. Astfel, insectele produc recolte mai mari de miere şi realizează un procent mare de fecundare. Acest mod de aşezare a stupilor permite albinelor să viziteze de mai multe ori aceeaşi floare, ceea ce are mare importanţă pentru producţia de fructe.

Cercetările făcute în diferite ţări au demonstrat că cel mai ridicat procent de fructe legate se înregistrează după ce florile au fost frecventate de 25 ori la măr, de şase ori la coacăz şi agriş şi de 21-25 ori la căpşuni.

Secreţia de nectar e decisivă

Vizitarea repetată a florilor, respectiv gradul de polenizare al unei specii entomofile, depinde de cantitatea de nectar pe care o secretă florile speciei respective. Cu cât secreţia de nectar este mai mare, cu atât frecvenţa şi intensitatea de vizitare este mai ridicată şi deci polenizarea este mai completă.

Secreţia este însă legată de condiţiile meteorologice şi de anumite momente ale zilei. S-a demonstrat că cel mai mare număr de vectori ai polenului pe flori se înregistrează între orele 11 şi 13 la soiul de măr Ionathan şi între 9 şi 14 la soiul Idared, când aceste soiuri secretă cea mai mare cantitate de nectar. Pe măsură ce temperatura aerului creşte, secreţia scade treptat până seara şi odată cu aceasta scade şi numărul insectelor vizitatoare.

ŞTIAŢI CĂ ...

• Albinele participă în proporţie de 81-100% la polenizarea mărului, în timp ce bondarii, viespile şi alte insecte au un rol mai mare la polenizarea migdalului, piersicului, caisului, cireşului etc., deci a speciilor cu înflorire mai timpurie.

• Polenizarea făcută de albine sau de alte insecte, precum şi cea făcută de vânt, se numeşte polenizare naturală sau polenizare liberă.

• Cum într-o livadă poate exista un număr mare de soiuri, iar albinele le pot vizita pe toate şi fac amestec de polen, valoarea biologică a acestuia (facultatea germinativă, compatibilitatea etc.) este foarte variabilă. Eficacitatea hibridării libere între soiuri este cu atât mai mare cu cât sunt asigurate mai bine condiţiile unei alegeri libere a polenului de către plantele avizate la polenizare.

• Polenizarea naturală dă posibilitatea aprecierii capacităţii de producţie a soiurilor. Din acest punct de vedere, soiuri ca Anna Spath, Tuleu gras, Stanley, Grase româneşti, la prun; Engleze timpurii, Mari timpurii, Mocăneşti, Montmotency, la vişin; Napoca şi Aniversare, la păr; Cardinal la măr şi altele, au un indice de fertilitate ridicat, deci o capacitate mare de producţie, în condiţii climatice normale.

Totuşi, se observă că nu există întotdeauna o corelaţie pozitivă între producţia recoltată şi procentul fructelor legate prin polenizare liberă, uneori fiind chiar o corelaţie inversă.

TRATAMENTE FITOSANITARE ÎN LIVEZI

În această perioadă se fac tratamente fitosanitare la avertizare pentru combaterea gărgăriţei florilor de măr, rapănului, făinării, focului bacterian şi a bolilor de scoarţa la speciile seminţoase, moniliozei, acarienilor, afidelor la prun, cireş, vişin şi cais, Taphrinei la piersic, făinării la coacăz, putregaiului cenuşiu la căpşun etc.

COMBATEREA AGENŢILOR PATOGENI ŞI A DUNĂTORILOR