Cultura nucului, investiţie pe termen lung

Nucul are o importanţă economică şi socială deosebită, datorită valorii alimentare deosebite a fructelor, calităţii superioare a lemnului, utilizării ca specie decorativă şi eco-ameliorativă, precum şi folosirii celorlalte organe ale pomului (frunze, scoarţă, endocarp, lăstari) în industria chimică şi farmaceutică.

Valoarea pomicolă a nucului este dată în principal de valoarea alimentară a fructelor. Nucile constituie un aliment complet şi concentrat, conţinând substanţe grase (52-77%), substanţe proteice (12-25%), hidraţi de carbon (5-24%), substanţe minerale (1,3-2,5%), vitamine etc. Valoarea energetică a unui kg de miez de nucă este echivalentă cu: 1 kg pâine + 0,5 kg carne + 0,5 kg cartofi + 0,5 kg peşte + 0,5 kg prune uscate + 1 kg pere, asigurând 6364 calorii.

Nucul prezintă şi valoare ecologică, fiind unul dintre puţinii arbori care reuşesc să absoarbă metalele grele din atmosferă. Nucul prezintă importanţă în amelioraţiile agrosilvice, combătând eficient contra eroziunii solului şi a alunecărilor de teren. De asemenea, este specia principală utilizată în realizarea perdelelor de protecţie.

De la sistemul tradiţional la cel intensiv

Ca specie pomicolă, nucul prezintă multe alte avantaje. Deşi creşte lent şi intră relativ târziu pe rod, având creştere rapidă în primii ani după plantare, este foarte longevivă, în medie, 50- 80 de ani, iar după 10-12 ani oferă producţii mari.

Pomii izolaţi formează coroane voluminoase cu diametrul şi înălţimea de peste 20-25 m, iar coroana masivă, trunchiul puternic, coaja cenuşie şi netedă, frunzele mari de culoare închisă şi aromate sunt elemente care recomandă nucul pentru amenajări ambientale pe spaţii largi (parcuri).

Modernizarea culturii nucului prin ameliorare genetică urmăreşte fructificarea pe ramuri laterale, însuşire de bază pentru soiurile de mare productivitate şi rodire timpurie; dezmugurirea şi înflorirea târzie, pentru a reduce pericolul brumelor târzii; toleranţa la atacul de bacterioză, frecvent în plantaţiile mai dese şi cu creştere mai puternică a lăstarilor, şi la antracnoză; mărirea fructului (peste 15 g) şi procent ridicat de miez (peste 40%) din greutatea totală a fructului, coaja subţire, uşor de spart, lemnoasă, cu sudura valvelor bună.

Creşterea producţiei de nuci presupune intensivizarea culturii. Regularitatea producţiei anuale, caracter important asupra potenţialului de producţie, este legată de tardivitatea dezmuguritului şi înfloririi, pentru că există riscul gerurilor tardive de primăvară.

Rezistenţa la boli, în special la bacterioză, constituie astăzi o problemă a culturii nucului ce poate reduce producţiile cu 89-100%. Pagubele produse de antracnoză (Gnomonia leptostyla) sunt minore în unele ţări, dar pot produce pagube importante în anumite zone în ţara noastră.

În majoritatea ţărilor, sistemul de cultură este extensiv (excepţie fac SUA şi Franţa). Pentru creşterea producţiilor de nuci la hectar se impune trecerea la sistemul de cultură intensiv, acesta fiind posibil prin folosirea varietăţilor cu fructificare laterală.

În România, nucul are perspective deosebite datorită rusticităţii sale şi a faptului că se poate cultiva fără o tehnologie specială. Nucul este o plantă pomicolă cu reale posibilităţi de creştere a suprafeţelor şi producţiei la nivel mondial, ca urmare a cerinţelor progresive ale societăţii pentru asigurarea necesarului alimentar.

De aceea, pomicultorii şi în special cultivatorii de nuc trebuie să privească această cultură prin prisma perspectivelor economice şi comerciale ale fructelor, punând accent şi pe ocuparea forţei de muncă în acest domeniu.

La avantajele oferite de cultura nucului se adaugă sprijinul financiar oferit de programe internaţionale şi interne pentru dezvoltarea acestei culturi pomicole în zone diferite ale ţării.

Condiţii pentru rentabilitate

Pomicultorii care doresc să înfiinţeze plantaţii de nuc trebuie să cunoască precis şi în detaliu costurile pentru toate verigile tehnologice specifice culturii, producţiile şi veniturile obţinute pe direcţii de valorificare.

Valoarea investiţiei şi termenul de recuperare al acesteia, volumul producţiei fizice şi ciclul de viaţă al plantaţiei, precum şi perioada în care se realizează costurile de producţie, venitul net şi volumul de muncă constituie, de asemenea, criterii care trebuie luate în considerare la definirea sistemului de cultură. Cheltuielile cu investiţia pot fi compensate parţial în primii cinci ani după intrarea pe rod, adică după anul opt de la plantare.

Până în această fază, se recomandă cultivarea intercalată a spaţiului şi obţinerea de venituri din aceste culturile intercalate - posibil de realizat pe intervalul dintre rândurile de pomi, până la intrarea acestora pe rod (căpşun, dovlecei, ceapă, cartofi timpurii). Deci, pe lângă cultura de nuc, pe intervale se pot cultiva, în primii 4-5 ani, diverse specii legumicole de talie mică, care nu influenţează negativ creşterea pomilor.

Pe margine se pot planta arbuşti (zmeur, mur, coacăz, cătină), care datorită producţiilor bune şi a preţurilor de vânzare mari asigură recuperarea imediată a investiţiei. Chiar în condiţiile unor eforturi mari privind volumul cheltuielilor de investiţie şi de exploatare, producţia de fructe este profitabilă, aducând venituri suplimentare ce asigură existenţa unei familii de 4-5 persoane şi chiar posibilitatea dezvoltării în timp a suprafeţelor cultivate cu această specie.

Profiturile ce se realizează sunt diferite în funcţie de soi, precum şi de priceperea, stăruinţa şi perseverenţa cu care se aplică tehnica de cultivare şi mai ales de valorificarea producţiei realizate.
Dacă se urmăreşte valorificarea eficientă a fructelor, veniturile nete încasate de producător se pot dubla sau tripla, în funcţie de capacităţile proprii de păstrare, de prelucrare şi de transport.

Este recomandată alegerea mai multor soiuri, astfel încât să se realizeze un flux tehnologic continuu pe o perioadă mai lungă a anului (recoltarea să se facă pe parcursul a cel puţin 3-4 săptămâni), astfel încât să se evite vârfurile de muncă şi să se realizeze un profit maxim.

Pentru valorificarea superioară a fructelor se pot dezvolta şi capacităţi de prelucrare (uscătoare de fructe, linie de ambalare în vid a nucilor), depozit de păstrare temporară.

Fiind în acelaşi timp o plantă deosebit de complexă (pomicolă, tehnică, forestieră, medicinală, dentrologică şi amelioratoare de teren), nucul rămâne una dintre cele mai importante specii pomicole din ţara noastră.

POMICULTURA, ÎN PROCES DE RESTRUCTURARE

Pomicultură este una din cele mai profitabile ramuri din domeniul horticulturii şi este foarte extinsă în toate ţările occidentale.

Studiile de piaţă arată că, după anul 1990, în România s-a dezvoltat rapid o pătură socială (cu o pondere de aproximativ 10% din populaţie), a cărei putere de cumpărare este foarte mare. Ca urmare a acestui fapt, în zona oraşelor mari s-au cumpărat terenuri agricole pentru înfiinţarea de plantaţii pomicole cu suprafeţe medii cuprinse între 2 şi 15 ha, dar unii au ajuns până la 150-200 ha.

Totuşi, în domeniul pomiculturii au apărut în ultimii 15 ani următoarele probleme:

• Fostele IAS-uri care asigurau necesarul de fructe al oraşelor au fost desfiinţate, pepinierele au fost închise sau au rămas în declin, deoarece nu s-a mai plantat material tânăr şi de valoare, de zece ani.

• Staţiunile pomicole din reţeaua de cercetare, în lipsa fondurilor de la buget, n-au mai înmulţit specii şi soiuri noi, mulţumindu-se să vândă materialul săditor deja existent şi învechit.

• ICDP-Mărăcineni Piteşti (Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură) a pierdut din suprafeţele de cercetare şi din fondurile alocate.

• Majoritatea pomilor fructiferi se aduc actualmente din import, iar fructele din marile magazine sunt aduse din zona Europei de Vest sau din America Latină.

Ca urmare a acestor modificări în structura pomiculturii, au început să apară mici producători, cu perspective în cultivarea unor speciile pomicole mai noi (nectarin, kiwi, nashi, nuc, mur, cătină, coacăz, zmeur).

NEVOIA EXTINDERII NUCULUI ÎN CULTURĂ

Nucul este una dintre speciile pomicole cultivate în ultimii ani în statele europene, pe cale de extindere şi în România. La noi mai există doar patru staţiuni pomicole care produc material săditor din această specie, iar plantaţiile de nuc sunt puţine şi răzleţe, mai ales pe zona colinară.

Din cauza sistemului de cultură extensiv practicat, nu se cunosc exact suprafeţele cultivate, numărul pomilor şi producţia de fructe.

Comparativ cu alte specii pomicole, suprafeţele ocupate pe glob cu plantaţii comerciale de nuc sunt totuşi mult mai mici şi în puţine ţări.

În perioada 1990-2001, producţia mondială de nuci a fost de 1.063,2 tone, faţă de 51.999,5 tone la măr, de 13.076,7 tone la păr, de 11.173,1 tone la piersic şi nectarin, şi de 7.216,5 tone la prun etc. Totuşi, producţia mondială de nuci a crescut în aceeaşi perioadă cu 125,7% faţă de anii 1980-1989.

Ideea de a înfiinţa plantaţii pomicole cu specia nuc prinde viaţă tot mai mult şi în România, din mai multe considerente:

- Necesitatea refacerii patrimoniului pomicol conform noilor strategii de implementare a politicilor agricole europene şi în ţara noastră;
- Interesul crescând al fermierilor pentru ocuparea terenurilor agricole cu specii de lungă durată (nucul rodeşte peste 50 de ani);
- Obligaţia păstrării prin lege a zonelor verzi (plantaţii pomicole) în areale cu tradiţie în cultura pomilor fructiferi;

- Investiţiile în afaceri profitabile pe termen lung;
- Apariţia unor consumatori noi pentru acest tip de fruct (exportul în ţări că Olanda, Germania, Italia);
- Posibilitatea prelucrării fructelor de nuc, precum şi a altor părţi de plantă în diverse forme, cu profituri mari.