Comportarea unor specii pomicole la iernare

În funcţie de specie, soi, temperatură, umiditate şi de zona ecologică pomii pot intra în repaus la sfârşitul lunii octombrie sau la începutul lui noiembrie.

Pierderi: nu doar de producţii, ci şi de pomi

Dacă în anii cu temperaturi deosebit de blânde, în cursul lunilor noiembrie şi decembrie se poate observa o creştere a primordiilor florale, în anii în care gerurile puternice pot surveni în luna decembrie, sau chiar în noiembrie, există pericolul ca la pomii nepregătiţi pentru intrarea în iarnă să îngheţe mugurii sau chiar lăstarii anuali.

Adesea, se înregistrează pierderea mugurilor de rod în procente mari şi chiar pieirea prematură a pomilor la speciile cais şi piersic cu precădere, urmate de păr, prun, cireş, măr.

Prezentăm câţiva dintre factorii care influenţează, prin accentuare sau diminuare, efectele previzibile ale temperaturilor scăzute în funcţie de specie, precum şi limitele de rezistenţă la temperaturi scăzute a diverselor organe de rod şi vegetative, pe specii pomicole.

O bună amplasare a plantaţiilor pomicole, în funcţie de zonă, dar şi de regimul termic al acesteia, precum şi alegerea cu grijă a soiurilor mai rezistente la ger şi iernare, pot diminua din efectul pagubelor cauzate de ger. E bine ca la stabilirea noilor plantaţii, să cunoaştem data apariţiei primelor brume şi a îngheţurilor foarte târzii în zona respectivă.

Caisul, piersicul şi nectarinul, în topul sensibilităţii

La specia cais, rezistenţa maximă la îngheţ o înregistrează mugurii floriferi în prima fază a repausului adânc. Aceştia rezistă până la -14 °C, în noiembrie, eventual începutul lunii decembrie, iar spre sfârşitul acestei perioade, până la -22 sau -25 °C, în a doua parte a lunii decembrie şi, în unii ani, prima parte a lunii ianuarie.
De multe ori la cais s-a observat că mugurii de pe valul doi şi trei de creştere pot fi mai rezistenţi, la soiurile Dacia, Litoral, Olimp.

La piersic şi nectarin, primele brunificări ale mugurilor pot fi semnalate imediat după căderea frunzelor, în special atunci când survin geruri bruşte, la sfârşit de octombrie şi început de noiembrie.

În cazul în care temperaturile scad treptat şi pomii sunt deja în repusul adânc, mugurii de rod pot rezista, în funcţie de soi, până la -23...-24°C.

Sensibilitatea mugurilor de rod, în special la cais şi piersic, creşte odată cu gradul lor de dezvoltare şi poziţia lor în coroană. Astfel, mugurii de pe ramurile de rod mai groase sunt mai rezistenţi decât cei de pe ramurile subţiri, iar cei situaţi la baza coroanei sunt mult mai afectaţi decât cei situaţi la vârful coroanei. La piersic, mugurii situaţi pe ramuri salbe sau chiar pe buchete de mai sunt uneori mai rezistenţi şi pot asigura în anii cu accidente climatice rodul la unele soiuri (Southland, Veteran, Loring).

Mugurii situaţi la vârful ramurilor de rod cu lungimi ce depăşesc 60-70 cm prezintă o rezistenţă mărită faţă de cei aflaţi la mijlocul ramurii şi de cei de pe formaţiunile fructifere mai scurte (salbe).

Sâmburoasele

La prun, s-a constatat o corelaţie pozitivă între rezistenţa mugurilor la ger şi precocitatea căderii frunzelor. Comportarea la ger a mugurilor este strâns legată de intrarea şi ieşirea din repaus a soiurilor: cele cu intrare târzie în repaus pot fi afectate de scăderea bruscă a temperaturilor, devreme în toamnă.

Speciile măr şi păr sunt mai adaptate la temperaturile din timpul iernii. S-a constatat că în anii cu temperaturi foarte scăzute o perioadă mai lungă de timp, soiurile de păr pot fi afectate, mugurii floriferi pierind într-un procent mare.

Dacă la evoluţia temperaturilor se mai adaugă şi gheaţa care poate persista pe ramuri mai multe zile, în unele cazuri chiar săptămâni, pericolul pieirii mugurilor de rod este mult mai accentuat.

Sensibilitatea cea mai mare o au organele florale în faza înfloritului deplin şi în cea de creştere a fructelor tinere, abia formate, când de altfel se produc şi pagube însemnate la cea mai mică scădere de temperatură sub limitele speciei.

Este momentul în care cea mai mare parte a producţiei poate fi pierdută dacă nu se iau măsuri agrotehnice specifice.

Cireşul şi vişinul manifestă o rezistenţă relativ mai mare la frig şi iernare comparativ cu caisul şi piersicul, putând fi cultivate într-un areal mai extins. Zonele de deal, uşor umede, dar nu foarte friguroase, sunt propice pentru cultivarea acestor specii, dar nu este rău să se cultive, şi în aceste cazuri, soiuri cu înflorire târzie şi cu rezistenţă mai mare la ger.

La vişin, mugurii de rod aflaţi într-un grad mai înaintat de diferenţiere pot fi afectaţi de temperaturile negative de la începutul iernii.

La arbuştii fructiferi şi căpşun, cea mai mare importanţă în rezistenţa la temperaturile scăzute din perioada de repaus o prezintă călirea pentru iernare a organelor de rod.