VACA, încotro?

Până la revoluţie, timp de vreo 40 de ani, efectivele de vaci în România au fost aglomerate în ferme şi complexe mari de stat şi cooperatiste. Prin grija nemijlocită a partidului unic şi a unor specialişti “iubitori” de vacă, aceste efective au fost, an de an, tot mai înfometate, ajungându-se, pe de o parte, ca din vaca Simmental de 700 - 800 kg să rezulte vaca Bălţată românească cu 200 kg mai uşoară, iar pe de altă parte multiplele importuri de vaci Holstein Friză să nu se aclimatizeze la noi şi să dispară şi acestea.

După revoluţie, aceste ferme mari au dispărut treptat, efectivele de vaci ajungând în curtea a trei categorii de crescători de vaci existente la noi, şi anume:

Oamenii de afaceri (patronii), care au cumpărat fostele ferme IAS cu vaci sau fără şi care mai au şi alte afaceri rentabile care acoperă pierderile din fermele de vaci; aceştia încă nu lichidează fermele din diverse motive, dar pentru mulţi dintre ei vaca este numai o afacere tranzitorie, deşi cele mai multe fonduri (Sapard, etc.) aici se duc.

A doua categorie de crescători sunt micii fermieri, care deţin în fermele lor familiale 10 până la 40 capete vaci. Din păcate, ei se confruntă cu cele mai mari probleme. Nu sunt ajutaţi cu credite avantajoase sau diverse programe guvernamentale necesare lor pentru construirea de adăposturi, achiziţionarea de utilaje, aparatură de muls etc.

Mulţi dintre aceştia sunt nevoiţi să construiască grajduri sărăcăcioase din scândură neprelucrată, iar în interiorul acestor adăposturi nu-şi permit să asigure o tehnologie de exploatare cât de cât adecvată, din lipsă de bani.

Ei trăiesc cu speranţe şi continuă să crească vaci chiar şi în aceste condiţii, pur şi simplu pentru că iubesc vaca cu adevărat. Vă dau câteva exemple de astfel de oameni, din judeţul Timiş, pe care îi cunosc foarte bine: familiile Cioca şi Tisan din Sânandrei, Iancu Marian şi Gheorghe Zbegan din Timişoara, Teodor Valcan din Deta, Ion Gheţa din Sinersig şi alţii.

Din păcate, toţi aceştia se vor sătura într-o zi, vor obosi să lupte cu morile de vânt şi vor lichida fermele. Pe la ei nu trece nimeni, ei sunt ai nimănui, deşi ar trebui să fie cei mai mulţi şi să constituie baza zootehniei româneşti, la fel ca în alte state europene (Olanda, Franţa, Germania, Austria, Italia etc.).

A treia categorie o constituie deţinătorii a 1 - 2 vaci care sunt cei mai mulţi ca număr şi deţin cca 80% din efectivul de vaci al ţării noastre. Ei nu-şi fac probleme, deoarece au şi alte câştiguri sau chiar dacă nu au se mulţumesc cu lapte puţin, cât să le ajungă pentru familie şi să mai ducă zilnic câte 5 - 10 litri la punctele de colectare pentru marii procesatori, la un preţ derizoriu.

Atâta timp cât preţul laptelui este foarte mic (6000 - 8000 lei/litru cu tot cu subvenţie), producţia medie de lapte pe cap de vacă este la cca 2000 litri media pe ţară iar structura genetică a populaţiei de vaci în majoritatea zonelor din România lasă de dorit, este foarte greu ca o fermă de vaci să poată deveni rentabilă.

Cu toate acestea, s-au făcut şi se fac eforturi din partea unor oameni străini de ţară, pentru îmbunătăţirea structurii genetice a populaţiei de vaci. Astfel, dnul Dr. Edwin Robertson din SUA, specialist în embriotransfer la vacă, vine din 1999 în România şi aduce în fiecare an, prin Fundaţia Medicilor Veterinari Creştini, embrioni de valoare din mai multe rase de lapte şi carne din SUA, pe care îi transferă gratuit la crescătorii români.

În judeţul Timiş au beneficiat de aceşti embrioni mai mulţi crescători cu ferme familiale.
Tot în acest context, se derulează şi proiecte ale Facultăţii de Zootehnie şi Biotehnologii din Timişoara cu Banca Mondială, prin Ministerul Agriculturii, proiecte care au ca obiect de activitate producerea de embrioni şi transferul gratuit. Până în prezent, prin proiectul al cărui director este dnul Prof. dr. Nicolae Păcală, noi am transferat un număr de 87 embrioni, obţinând 38 de gestaţii (43,6%).

Primii produşi valoroşi au început deja să apară (2 tăuraşi şi 2 viţele). Problema şi întrebarea care se ridică este ce se va întâmpla cu tăuraşii care se vor naşte: vor ajunge în centrele de I.A. sau la abator?
Şi, din păcate, toate aceste proiecte se derulează pe o perioadă scurtă, de 2 - 3 ani, după care, pentru a se continua acţiunile începute este nevoie de bani şi nu puţini, pe care micul fermier român nu-i are sau chiar dacă îi are, îi foloseşte pentru alte urgenţe (utilaje, adăposturi etc.).

Aceste inţiative pentru ameliorarea structurii genetice a populaţiei de vaci nu este suficientă atâta timp cât preţul laptelui este foarte mic. Animalele valoroase obţinute necesită o atenţie mai mare din partea crescătorului, iar cheltuielile cu aceste animale vor fi mult mai mari. Pentru aceasta, cei care se ocupă de zootehnia României trebuie să găsească cele mai bune soluţii pentru a încuraja micii fermieri ca ei să devină rentabili şi numărul lor să crească.

Articol publicat în revista Ferma nr. 5(31)/2004