Stresul şi performanţele reproductive la scroafe

Stresul, ca noţiune, are o sumedenie de definiţii, însă la modul general, acesta reprezintă incapacitatea organismului animal de a se adapta la condiţiile de mediu pe care le avem în fermele noastre.
Vom încerca să rezumăm în continuare funcţiile reproductive ale femelelor afectate de stres şi, mai ales, cum anume se petrec astfel de fenomene.

Instalarea pubertăţii la scrofiţe

Momentul instalării pubertăţii la scrofiţe depinde de numeroşi factori, dificil de controlat. Se pare că la această categorie de femele stresul are un efect pozitiv în declanşarea funcţionării aparatului reproductiv.

De altfel, este cunoscut faptul că în multe ferme, scrofiţele sunt grupate şi mutate în mod repetat - deci stresate - tocmai pentru a li se stimula declanşarea căldurilor.

Cauza? Eliberarea în sânge a unor cantităţi ridicate de corticosteroizi. Acelaşi lucru se observă şi la scrofiţele care au fost transportate de la o fermă la alta, efectul fiind identic: stimularea apariţiei şi manifestării căldurilor. Este interesant de notat că un comportament agresiv al îngrijitorilor asupra grupului de scrofiţe nu are acelaşi efect.

Un rol determinant în instalarea pubertăţii la scrofiţe îl are expunerea acestora la prezenţa masculilor. Totuşi, trebuie remarcat că scrofiţele reacţionează diferit la modul de expunere.

Astfel, contactul zilnic şi individual cu vierul, chiar dacă e un eveniment stresant, are efect invers asupra scrofiţei, declanşarea căldurilor fiind întârziată. Dimpotrivă, atunci când contactul vierului se realizează cu un grup de scrofiţe, efectul stimulativ este vizibil.

Fecundaţia şi dezvoltarea embrionilor şi a fetuşilor

Este cunoscut faptul că întreţinerea animalelor în spaţii limitate determină apariţia diverselor stereotipii (ticuri) cauzate de acelaşi stres cronic.

În cazul scroafelor cu astfel de ticuri s-a observat o reducere importantă a numărului de purcei fătaţi vii, chiar dacă ulterior nu au fost semnalate diferenţe între purcei în privinţa sporului zilnic până la înţărcare.

Un efect nefast asupra funcţiei de reproducere a scroafelor îl are şi frica faţă de om, acest factor stresant conducând la o scădere dramatică atât a numărului de purcei fătaţi per an/scroafă, cât şi asupra ratei fătării sau a numărului de purcei fătaţi vii/fătare.

Cu toate acestea, este greu de decelat cât anume din acest efect poate fi pus pe seama fricii de om şi cât, pe seama unor grave probleme de management al personalului. Pentru că, acolo unde personalul este neinstruit, e clar că apar şi o serie de greşeli la depistarea căldurilor sau inseminare, al căror efect nu poate fi pus nicidecum pe seama stresului.

O altă situaţie în care reproducţia femelei este perturbată apare acolo unde în ferme se înregistrează nivele ridicate ale zgomotului cauzat de om. Trebuie să recunoaştem că în multe situaţii construim, reparăm, ciocănim în imediata apropiere a femelelor, determinând creşterea stresului (concentraţia hormonilor corticosteroizi) şi, implicit, a incidenţei avorturilor.

Stresul social, atât de frecvent în boxele comune de gestaţie, nu poate fi nici el ignorat. De aceea, suprafaţa destinată fiecărei scroafe, numărul de animale din boxă, forma acesteia şi stabilirea ierarhiei în grupul respectiv sunt elemente de care ar trebui să ţinem cont din acelaşi motiv: efectul negativ asupra prolificităţii şi ratei fătării.

Fătarea, lactaţia şi supravieţuirea purceilor

Perioada fătării şi a lactaţiei sunt momente în care scroafa trece printr-o serie de profunde modificări de comportament, în care factorii stresanţi pot avea un impact major. Iar cel mai grav este pierderea purceilor.

Chiar dacă în fermele moderne comportamentul natural al scroafei la fătare - pregătirea cuibului, contactul total cu purceii - este în mare măsură limitat prin însuşi modelul constructiv al boxelor, acesta nu este complet anulat. Scroafa va depune toate eforturile de a rămâne în contact cu purceii, însă stresul provocat poate afecta declanşarea lactaţiei şi, implicit, supravieţuirea purceilor.

Tot „stresul de boxă” se pare că e responsabil şi de durata fătării. Corticosteroizii intră în „contradicţie” cu eliberarea naturală de ocitocină în timpul fătării, prelungind durata acesteia!

O manoperă şi mai dură, cum ar fi mutarea scroafei cu purceii imediat după fătare sau în timpul acesteia, este extrem de stresantă, blocând secreţia ocitocinei şi a prolactinei, ceea ce conduce la perturbarea lactaţiei şi la pierderea purceilor.

Şi zgomotele din timpul fătării au un efect negativ, influenţând mai ales numărul de purcei fătaţi morţi, iar mortalitatea şi morbiditatea la purcei până la înţărcare creşte semnificativ în cazul scroafelor care au fost menţinute constant sub acţiunea factorilor de stres.

CONCLUZII

Chiar dacă expresia „tot ce nu ne omoară, ne întăreşte” îşi găseşte tot mai mulţi adepţi, este greu de crezut că această experienţă nu are şi efecte ascunse. Să presupunem însă că ar fi adevărată şi că, în timp, acest stres devine o obişnuinţă.

Dar se rezumă oare doar la atât? Nu ştim! Cert este însă faptul că mulţi cercetători consideră că această adaptare la stres nu se opreşte aici şi că probabil atât noi, cât şi animalele, transmitem urmaşilor un bagaj genetic alterat în mare măsură de efectele stresului.

COMPORTAMENTUL SEXUAL ŞI OVULAŢIA

Comportamentul sexual al femelelor depinde de variaţia concentraţiei din sânge a doi hormoni produşi de ovare: estradiolul şi progesteronul. În plus, la manifestarea comportamentului matern contribuie şi un al treilea hormon: ocitocina.

În condiţii naturale, acolo unde masculii şi femelele interacţionează liber, comportamentul sexual este bogat şi complex, perioada căldurilor la scroafe fiind de două zile, dar cu variaţii de până la patru zile.

În ferme, acest comportament este perturbat de la calea naturală, omul participând activ la depistarea căldurilor, o manoperă cu caracter stresant ce are ca efect grăbirea momentului ovulaţiei, dar şi o scurtare semnificativă a duratei căldurilor. Totul datorită secreţiei aceloraşi hormoni: corticosteroizii.