Probleme de reproducţie la scroafele primipare

Una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă fermierii de azi este scăderea alarmantă a numărului de purcei obţinuţi la a doua fătare, a cărei cauzalitate complexă a determinat catalogarea ei ca sindrom.

Rădăcina „răului” - proasta pregătire a scrofiţelor de înlocuire

Principala cauză a apariţiei şi manifestării acestui sindrom este, fără nici o îndoială, pregătirea incorectă şi insuficientă a scrofiţelor de înlocuire.

De multe ori, din dorinţa de a câştiga timp, fermierul se grăbeşte cu introducerea scrofiţelor la prima montă, acestea nefiind încă mature nici fizic (masă corporală, osatură) şi nici biologic (vârstă, funcţionarea aparatului genital şi a sistemului hormonal).

Astfel, scrofiţele ajung la prima lactaţie nepregătite pentru o fază extrem de epuizantă a vieţii lor în care: producţia de lapte necesită o cantitate masivă de nutrienţi; creşterea animalului nu s-a încheiat încă, proces ce solicită, de asemenea, aport nutritiv semnificativ; apetitul scrofiţelor este limitat de conjunctura nouă în care se află ca mamă neexperimentată; de multe ori scrofiţele sunt utilizate de fermier ca doici, atât pentru a le stimula dezvoltarea glandei mamare, cât şi pentru că lanţul mamar este funcţional şi sănătos.

Ca atare, obiectivul principal al fermierului - în cazul acestei categorii de femele - ar trebui să fie limitarea, prin orice mijloace, a epuizării şi „stoarcerii” animalului de resursele corporale pe care le-a acumulat în timpul primei gestaţii.

Măsuri de prevenire

Câteva dintre sugestiile utile de prevenire a instalării acestui sindrom ar fi următoarele:

• Evitarea îngrăşării excesive a femelei pe parcursul gestaţiei, întrucât scrofiţele grase la fătare au un apetit scăzut în lactaţie ca urmare a rezervelor acumulate. În plus, există dovezi clare că la scrofiţele prea grase glanda mamară nu se dezvoltă suficient, din cauza depunerilor de grăsime;

• După încheierea fătărilor, reglarea temperaturii în compartiment la 18-20 °C şi limitarea curenţilor de aer la minim;

• Creşterea treptată şi zilnică a cantităţii de furaj oferită scroafei;

• Luaţi în considerare utilizarea unei diete de lactaţie cu un nivel energetic crescut;

• Stimulaţi consumul de apă al scroafei: dacă animalul nu bea apă, nici nu consumă furaj. În cazul în care consumul de apă scade sub 6 litri pe zi, rata mortalităţii purceilor în primele 2 săptămâni poate creşte de 5 ori!

• Influenţaţi creşterea ingestei zilnice prin: administrarea frecventă a furajului (de 3 ori pe zi, la 5-6 ore interval); ajungeţi la o furajare la discreţie după 6-8 zile de lactaţie; împărţiţi fiecare tain în două reprize la un interval de 30 minute şi creşteţi raţia acelor animale care consumă ce au primit; adăugaţi apă peste furaj pentru creşterea palatabilităţii, mai ales acolo unde furajul nu e peletat.

• Repartizaţi fiecărei scrofiţe doar numărul de purcei complementar numărului de sfârcuri funcţionale, pentru stimularea prin supt a dezvoltării glandei mamare şi creşterea cantităţii de lapte produs;

• Nu prelungiţi durata primei lactaţii prin utilizarea primiparelor ca doici, pentru a nu determina epuizarea şi slăbirea femelei;

• În măsura disponibilităţii spaţiului, la înţărcare, evitaţi amestecarea în acelaşi grup a scroafelor primipare cu cele mai în vârstă. Nu vor face faţă competiţiei la furajare şi vor slăbi în continuare.

• Luaţi în considerare amânarea inseminării până la ciclul estral următor;

• Consultaţi veterinarul pentru administrarea de analogi ai progesteronului de la momentul înţărcării.
Concluzia ar fi că alimentaţia scrofiţelor (dar şi a scroafelor) în perioada de gestaţie şi lactaţie reprezintă cheia păstrării funcţionalităţii şi a nivelului performanţelor de reproducţie al genotipurilor moderne.
Dovada acestei afirmaţii apare şi în rezultatele studiilor prezentate în cele două grafice, care ne arată extrem de clar că pierderea în greutate pe durata lactaţiei are un impact negativ major atât asupra ratei fătării, cât şi asupra prolificităţii.

SEMNE ALE INSTALĂRII SINDROMULUI

Modul de manifestare a acestui sindrom este divers, însă principalele semne ar fi următoarele:

- Creşterea intervalului de timp de la prima înţărcare până la apariţia căldurilor;
- Număr redus de ovule maturizate şi expulzate din ovar;
- Capacitate limitată de supravieţuire a embrionilor;
- Obţinerea unui număr mai mic de purcei la fătarea a doua faţă de prima;
- Creşterea incidenţei mamitelor, mastitelor şi agalaxiei;
- Reducerea ratei concepţiei şi a fătării la grupul de femele aflate la fătarea a doua comparativ cu celelalte femele din fermă.

Însă, pentru a identifica şi a rezolva acest sindrom, condiţia minimă este utilizarea unui sistem de înregistrare a informaţiilor/datelor de reproducţie.