Furajarea de sezon a taurinelor

Între potenţialul genetic al raselor de vaci specializate pentru producţia de lapte şi nivelul mediu al producţiilor realizate, există o diferenţă semnificativă, care nu poate fi ignorată. Producţiile medii zilnice de 15-20 litri lapte/cap de vacă furajată, la ora actuală nu mai satisfac pretenţiile pieţei.

Rentabilitatea solicită producţii medii la nivel de unitate de peste 25 litri lapte, adică peste 7600 litri într-o lactaţie normală (305 zile). Chiar şi necunoscând elemente de genetică şi calcule operaţionale din activitatea de ameliorare, oricine îşi poate da seama că, între potenţialul realizat la nivel de individ de 18.000 şi chiar 20.000 litri lapte (previzibil într-o unitate din judeţul Alba) şi cel menţionat anterior, diferenţa e mare şi deci, filozofic vorbind, „nu există atât bine cât loc ar avea”.

Primăvara pune crescătorii la încercare

Realizarea condiţiilor de exprimare a potenţialului superior de producţie, după cum este binecunoscut, presupune în primul rând asigurarea unei diete (tip de furaj, raţie) cât mai nutritivă în relaţie cu necesităţile vitale şi de producţie, cu un consum voluntar cât mai ridicat şi, mai ales, uniform pe tot parcursul perioadei de lactaţie.

Orice disfuncţionalitate în lanţul alimentar, cu deosebire în cursul perioadei de lactaţie, influenţează negativ producţia, iar pierderea înregistrată este irecuperabilă. Unele disfuncţionalităţi, cauzate de un management defectuos, le putem numi accidentale şi, deci, posibil de evitat, în timp ce altele sunt legate de sezon şi, astfel, de neocolit.

Cele mai multe probleme legate de furajare apar la începutul primăverii şi continuă până în a doua parte a lunii mai, corespunzător momentului de după perioada de trecere la regimul de păşunat. Este perioada în care unii crescători sunt puşi la grea încercare. Unele sortimente din raţie se termină (fân, siloz, rădăcinoase, concentrate etc.), iar altele se diminuează, mai ales ca urmare a înlăturării din consum a celor depreciate în timpul păstrării.

Soluţia firească la care se apelează este de a schimba structura raţiilor furajere în funcţie de componentele existente şi de posibilităţile de aprovizionare din afara exploataţiei, cu scopul de a asigura continuitatea şi constanţa în furajare. Atenţie însă la dezechilibre şi la abateri faţă de norme (cantităţi şi sortimente), care pot genera uneori pierderi considerabile. Cât de mari? Nu se ştie. Nu sunt elaborate tehnologii pentru situaţii de criză, ci doar predicţii.

Soluţii 

Cele mai frecvente scenarii la care apelează fermierii în astfel de situaţii sunt:
• creşterea cantităţii de concentrate peste limita satisfacerii cerinţelor energo-proteice, în cazul suplinirii fânului sau a furajelor suculente, de obicei parţiale, din structura raţiei;
• creşterea cantităţilor suculente, în principal, siloz în detrimental furajelor fibroase şi grosiere;
• creşterea cantităţilor de fân (aport ridicat de fibre), în situaţia crizei de siloz (suculente);
• un aport excesiv în furaje bogate în proteină (şrot de soia, floarea soarelui în asociaţie cu fânul de leguminoase), în idea contracarării efectului furajului însilozat, mai sărac în proteină.

Atenţie însă, în cazul primelor două scenarii, exagerările conduc de cele mai multe ori la acidoză. pH-ul din rumen scade şi se menţine la limita inferioară (5,5-5,6) faţă de plaja de oscilaţie 5-7, considerată normală. În primul scenariu, apar probleme datorită amidonului prezent în cereale, care este digerat la nivelul rumenului de bacterii care produc acizi graşi volatili, în principal acid lactic, şi care este de zece ori mai puternic decât orice acid produs în acest compartiment.

În consumul exagerat de siloz (peste norma maximă recomandată), fenomenul este asemănător, întrucât, în urma proceselor de fermentaţie din timpul însilozării, cantitatea de acid lactic ce se formează reprezintă 1,5-2% din masa totală de siloz (2/3 din totalul acizilor prezenţi într-un siloz de bună calitate). Cu toate că în rumen există anumite bacterii care utilizează acidul lactic, ele nu reuşesc suficient de repede să prevină acumularea acidului lactic în rumen, ceea ce conduce la scăderea ph-ului conţinutului ruminal.

Într-o asemenea situaţie, efectele simptomatice nu vor întârzia să apară: procent scăzut de grăsime din lapte, consum variabil de furaje, abcese hepatice, scăderea pH-ului la nivelul sângelui, ulceraţii la nivelul papilelor ruminale, fecale de consistenţă scăzută, scăderea producţiei de lapte.

În ceea ce priveşte ultimele două scenarii, datele furnizate de literatura de specialitate concordă cu observaţiile practice cu referire la raţiile furajere, şi anume:

- nivelul ridicat de fibre diminuează densitatea energetică, diminuând astfel ingesta (consumul) şi limitează producţia de lapte;

- nivelul prea scăzut de fibre (sub necesar), reduce producţia de grăsime din lapte, conduce la îngrăşare şi la incidente disfuncţionale digestive;

- în cazul proteinei, depăşirea cu peste 30% faţă de normă, conduce la scăderea fracţiilor cazeinice şi majorarea ureei din lapte, iar ingesta sub 20-25% faţă de cerinţe reduce conţinutul total în proteine şi fracţiunea cazeică din lapte, aceasta coagulându-se mai uşor la încălzire.

Înlăturarea efectelor nedorite

Efectele negative înregistrate conform scenariilor prezentate, pot fi cu uşurinţă prevenite, însă, odată apărute, este nevoie de pricepere, experienţă şi mai ales de intervenţie rapidă şi competentă.

Ingesta consecutivă a unui tain de siloz urmat de furaj concentrate, conduce la o acţiune conjugată de scădere puternică a pH-ului ruminal, depăşind capacitatea de tamponare a salivei. Se recomandă ca între cele două tainuri să se interpună unul de fibroase (fân).

Dintre nutreţuri, care în practică se consideră a fi suculente, se impune limitarea consumului de borhoturi de la fabricile de bere, care, deşi au un efect pronunţat lactogen, utilizate peste 2-3 kg/100 kg corp, favorizează formarea chiştilor ovarieni. Sunt de mare ajutor paleativele, cum ar fi utilizarea, în caz de acidoză ruminală subacută, a bicarbonatului de sodiu pentru tamponare sau drojdii ruminale specifice, care îmbunătăţesc condiţiile anaerobe la nivelul rumenului, favorizând dezvoltarea bacteriilor şi protozoarelor responsabile cu procesele de degradare a substraturilor celulozice.

Cu toate acestea, atunci când se recurge la schimbarea structurii raţiilor furajere, trebuie să se ţină cont şi de atenţionările prezentate, convinşi fiind că roadele nu vor întârzia să apară, în urma eforturilor depuse pentru echilibrarea dietei sub raport energo-proteic cu furaje suculente, de volum, concentrate sau de altă natură, în limitele consemnate în literatura de specialitate, trecute prin filtrul propriilor observaţii.

Articol publicat în revista Ferma nr. 3(58)/2008