Cine suportă costurile bunăstării animale?

Nu se poate vorbi despre bunăstare animală fără costuri suplimentare. De cele mai multe ori acest concept, de bunăstare animală fără costuri, plasează fermierii într-un dezavantaj economic, cum ar fi de exemplu renunţarea la creşterea găinilor ouătoare în bateriile clasice.

Costurile suplimentare pentru asigurarea bunăstării animalelor de fermă vor fi suportate de către fermieri, pentru o bună perioadă de timp, sau de către lanţul de valorificare al produselor.

Dar, în cazul unor profituri mici realizate la fiecare nivel al lanţului de valorificare, unii fermieri vor da faliment din cauza costului foarte mare de adaptare, în timp ce alţi fermieri vor rămâne pe piaţă, rezultatul fiind o creştere permanentă a costului produselor animale pentru consumatorul final.

Fermierii trebuie să fie în măsură să concureze pe baza costului de producţie, asemenea altor tipuri de afaceri. Dar, în afara fermierului, şi comunităţile rurale beneficiază de pe urma producţiei animale. Dacă un fermier cultivator de cereale utilizează producţia în furajarea animalelor, el va adăuga o valoare reală motorului economic al comunităţii.

Acest lucru furnizează forţă de muncă industriei adiacente producţiei animale şi menţine viabilitatea comunităţilor mici, adică aceste comunităţi vor fi susţinute de către fermieri. O comunitate bazată numai pe culturi de câmp nu are o infrastructură atât de dezvoltată ca şi atunci când în ecuaţie sunt introduse şi animalele.

Imaginaţi-vă o comună care produce doar cereale. Apoi imaginaţi-vă ce ar însemna pentru acea comunitate să existe şi fabrici de furaje şi de procesare a produselor animale. Procesarea suplimentară a producţiei înseamnă mai multe locuri de muncă şi o infrastructură mai bună (şcoli, servicii medicale, căi de comunicaţie etc.).

Aprecierea bunăstării animale fără a lua în considerare economicitatea fermei şi a comunităţii din care face parte reprezintă o viziune mărginită, pe termen scurt.

Grija pentru mediul înconjurător

Protecţia mediului înconjurător poate veni în conflict cu bunăstarea animalelor de fermă. De exemplu, administrarea de raţii bogate în fibră scroafelor s-a realizat cu scopul de a asigura starea de saţietate a animalelor furajate cu raţii concentrate. Nerumegătoarele nu utilizează foarte bine fibra din furaje, astfel că această fibră nedigerată va încărca şi mai mult mediul înconjurător cu poluanţi.

Multe ferme se zbat să realizeze standardele de mediu şi adăugarea de biomasă în efluenţii din fermă nu este de dorit.

Un alt exemplu îl constituie introducerea belciugelor în râtul porcilor crescuţi pe păşune, pentru a preveni stricăciunile produse de animale păşunilor şi a preveni scurgerea nutrienţilor din dejecţii în locuri nedorite (ape subterane, râuri etc.). În unele ţări, cum ar fi Danemarca, mediul are de câştigat deoarece belciugul este obligatoriu, în timp ce în alte ţări (Marea Britanie, Olanda) belciugele sunt interzise de condiţiile de bunăstare care trebuie asigurate animalelor.

Conflictul real va apărea atunci când publicul va dori să observe scroafe pe păşune, mediul înconjurător să fie protejat, dar în acelaşi timp nu doresc să vadă belciuge în râtul porcilor. Este dificil de imaginat cum pot fi crescute scroafele pe păşune, în climate umede, şi în acelaşi timp să se protejeze mediul înconjurător, iar fermele să rămână competitive din punct de vedere economic.

O soluţie ar fi să nu se producă carne de porc pe păşune în climatele umede. Dacă publicul preferă (sau pretinde) creşterea scroafelor pe păşune, atunci ele trebuie întreţinute în climate uscate.

Reziduurile de medicamente şi siguranţa alimentară

Consumatorii solicită şi au dreptul la alimente sigure. Siguranţa alimentară se referă atât la reziduurile de medicamente, la microbii rezistenţi la antibiotice, cât şi la contaminarea microbiană. Înainte de a se propune un sistem de creştere prietenos cu animalul, trebuie determinat efectul acestuia asupra siguranţei alimentelor.

Pentru a determina relaţia dintre bunăstarea animală şi siguranţa alimentelor sunt necesare mai multe studii şi cercetări.

Starea de sănătate şi siguranţa lucrătorilor

Cea mai puţin discutată problemă a societăţii o reprezintă starea de sănătate şi siguranţa lucrătorilor din fermele de animale, ceea ce nu înseamnă că este mai puţin important. În general, consumatorii din Uniunea Europeană şi din SUA susţin ideea de a plăti mai mult pentru un produs dacă lucrătorilor din ferme li se asigură un mediu de muncă mai sigur şi mai sănătos.

Cu toate acestea, condiţiile minime de muncă (toalete, protecţie, asistenţă medicală etc.) nu sunt asigurate, în multe ţări, lucrătorilor care produc alimente de origine animală. Pe măsură ce ţările mai puţin dezvoltate exportă din ce în ce mai mult produse de origine animală, siguranţa şi starea de sănătate a lucrătorilor din aceste ţări devine o problemă din ce în ce mai importantă.

COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI PROTECŢIA PRODUCŢIEI INTERNE

Producţia internă de alimente reprezintă o problemă de securitate naţională pentru orice ţară. Dacă alimentele se pot realiza prin producţie internă, atunci majoritatea ţărilor ar dori să-şi protejeze asigurarea alimentelor din producţia internă şi să nu apeleze la importuri. Această protecţie poate veni în conflict cu bunăstarea animală.

De exemplu, dacă se interzic boxele de claustrare a scroafelor într-o ţară, consumatorii din acea ţară pot cumpăra carne de porc importată din alte ţări, care utilizează acest sistem, şi ca urmare costul de producţie este mai mic. În această situaţie legislaţia internă dăunează propriilor fermieri, şi per total acelaşi număr de animale sunt crescute în sisteme de producţie nedorite în alte ţări.

În concluzie, schemele de asigurare a bunăstării animale într-o ţară (Uniunea Europeană) nu se pot realiza fără a lua în considerare faptul că producţia internă trebuie protejată şi că poate fi influenţat comerţul internaţional.

În protecţia producţiei interne este inclusă şi protecţia mediului rural şi a familiilor de fermieri. Astfel, oamenilor de la oraş le place să conducă pe drumurile din ţară şi să vadă animale păşunând şi terenuri agricole larg deschise şi întinse.

Ei doresc într-o oarecare măsură să protejeze producţia în fermele familiale. Nu se ştie însă cât de mult sunt dispuşi consumatorii să plătească pentru a proteja fermele mai mici şi mai puţin eficiente.