Bunăstarea cailor de muncă

Pentru menţinerea stării de sănătate şi prevenirea epuizării fizice a cailor, este necesară respectarea anumitor măsuri igienice privind hrănirea, adăparea şi mai ales privind regimul de lucru şi odihna. Potrivit reglementărilor în vigoare, animalele folosite la tracţiune şi la alte munci nu se supun unor eforturi excesive, unei durate prea mari sau lovirii brutale şi nejustificate.

La toate speciile de animale, ca şi la om, capacitatea funcţională a unor organe şi ţesuturi scade după un anumit timp de activitate, instalându-se starea de oboseală. După o anumită perioadă de repaus fizic şi psihic, potenţialul funcţional poate fi restabilit.

Animalele nu reclamă starea de oboseală, dar o exprimă în diferite moduri. Recunoaşterea stării de oboseală cade în sarcina celui care foloseşte animalele la muncă sau le îngrijeşte. Spre deosebire de alte specii, la caii adulţi odihna, chiar somnul, sunt posibile şi în poziţia patrupodală, nefiind obligatorie poziţia culcată. Dar la toate animalele odihna presupune asigurarea unei ambianţe adecvate, fără de care animalele nu sunt liniştite şi nu se pot odihni în mod corespunzător.

Vârsta la care caii pot fi folosiţi la muncă depinde de rasă, dezvoltarea corporală şi de antrenamentul la care au fost supuşi. Astfel, caii din rasele uşoare pot fi folosiţi la tracţiune începând cu vârsta de trei ani, cei din rasele semigrele la 3 ½ ani, iar cei din rasele grele la 4 ani. Durata lucrului, care se poate efectua cu animalele, variază în funcţie de rasă, vârstă, mărimea poverii, starea drumurilor etc.

Caii din rasele grele pot tracţiona la pas un vehicul având o încărcătură de 2500 - 3000 kg, timp de 10 - 12 ore (cu pauze). Caii din rasele semigrele pot trage o încărcătură de 1500 kg la trap uşor, dar numai 4 - 5 ore, iar caii din rasele uşoare pot parcurge distanţe de 80 şi chiar 100 km într-o zi, cu viteze destul de ridicate, în timp scurt şi numai cu greutăţi mici.

Trebuie reţinut că deplasarea uniformă permite obţinerea unui randament de muncă sporit şi în acelaşi timp este în acord cu fiziologia marilor funcţii.

Foarte important este antrenamentul cailor pentru muncă şi obişnuirea acestora cu hamul şi căruţa. Caii se obişnuiesc treptat cu purtarea hamului şi cu tracţiunea unor vehicule uşoare şi numai ulterior se va trece la un lucru normal pe perioade scurte. Foarte importantă este şi potrivirea perechilor, atunci când caii sunt înhămaţi pentru transport sau pentru arat şi alte lucrări agricole.

Pentru prevenirea surmenajului, în cazul muncilor de durată mai lungă, cum sunt cele din agricultură şi transporturi, este necesar ca după fiecare 50 de minute de efort să se asigure o pauză de 8 - 10 minute. Munca trebuie programată în perioadele mai răcoroase ale zilei, dimineaţa şi seara, iar la amiază, când temperatura este foarte crescută, animalele să fie adăpostite sub umbrare.

Folosirea abuzivă la muncă a cailor pe timp de arşiţă poate conduce la apariţia insolaţiei sau a furburii, boli care se exprimă prin durere şi impun scoaterea animalelor de la muncă. În perioadele cu solicitări fizice mari, se recomandă ca după o zi de muncă grea sau după două zile de muncă semigrea să se planifice o zi de repaus pentru reechilibrarea funcţiilor şi refacerea rezervelor energetice. În cazul muncilor uşoare, poate fi suficientă o zi de repaus pe săptămână.

Pentru a proteja animalele şi în acelaşi timp pentru a folosi cât mai raţional puterea animalelor, se recomandă ca fiecare repriză de muncă să înceapă şi să se termine cu o muncă mai uşoară. Animalele folosite la muncă trebuie examinate zilnic, urmărind mai ales starea de întreţinere, marile funcţii, integritatea membrelor, starea harnaşamentului, prezenţa eventualelor rosături de ham sau răniri.

Randamentul muncii şi sănătatea animalelor sunt puternic influenţate de felul şi calitatea harnaşamentului, prin intermediul cărora exercită forţa de tracţiune. Harnaşamentul de muncă se compune din hamuri, care fac legătura între animal şi vehicul şi hăţurile, care fac legătura dintre animal şi om.

Hamurile diferă după munca pe care o depun animalele: pentru caii de şaretă hamurile trebuie să fie cât mai uşoare, iar pentru tracţiunea grea hamurile trebuie să fie rezistente, chiar dacă sunt mai grele. De asemenea, există unele deosebiri în privinţa felului harnaşamentelor după configuraţia terenului. În regiunile de deal şi munte harnaşamentul trebuie să fie rezistent şi să poată opri vehiculele în mersul la vale.

Indiferent de felul harnaşamentului şi de scopul de utilizare, harnaşamentul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe igienice: să fie individual, adaptat perfect formei corpului şi să poată fi modificat când conformaţia aceluiaşi animal se schimbă; să fie confecţionat din materiale uşoare, pentru a nu constitui o povară pentru animal şi pentru oamenii care le mânuiesc; să se poată curăţi şi dezinfecta; să nu producă rosături şi să nu jeneze circulaţia sanguină şi aparatul locomotor în mişcare.

Există două mari categorii de hamuri: cu pieptar şi cu jug. Hamurile cu pieptar se caracterizează prin aceea că forţa de împingere a animalului se aplică pe o curea lată, care trece peste piept, de unde şi denumirea de pieptar (fig. 1). Hamurile cu jug, după cum le arată şi numele, au ca piesă principală, asupra căreia acţionează forţa animalului, jugul, care se aplică în jurul gâtului (fig. 2). Este extrem de importantă alegerea hamului potrivit în raport cu munca pe care trebuie să o desfăşoare animalele.

Cel mai simplu ham, din categoria celor cu pieptar, este cel numit gura de ham, compus din: pieptar, juguleţ (sau grebănar), viţa gurii de ham şi şleaurile. Acest tip de ham se foloseşte cel mai mult în ţara noastră, deoarece este cel mai ieftin şi uşor de confecţionat. Dar acest ham are un domeniu restrâns de utilizare şi prezintă cele mai multe inconveniente. Se recomandă numai pentru mersul la pas sau la trap uşor, pe teren plan şi numai pentru tracţiune uşoară.

La trap alert, în mersul la vale, gura de ham se poate uşor deplasa pe corpul animalului şi poate produce accidente, prin agăţare cu picioarele, mai ales la animalele nervoase sau când animalele se sperie. Acest tip de ham nu trebuie utilizat pentru tracţiunea grea şi pentru drumurile în pantă.

Un alt tip de ham, din aceeaşi categorie, se numeşte ham simplu. Spre deosebire de gura de ham are în plus capacul (sau sidelca), care trece peste greabăn şi chinga (subpântecarul), care formează o centură completă în jurul cutiei toracice şi lateral fixează pieptarul, pofilul şi truparul. Acest model se recomandă pentru tracţiunea de dificultate mijlocie, pe teren obişnuit în zona de şes.

Un model mai perfecţionat de ham îl reprezintă hamul întreg cu pieptar, numit şi ham complet, acesta având în plus vânarul şi cruparul. Ultimul model este recomandat pentru tracţiunea grea, pe teren accidentat. Din păcate, aceste hamuri sunt deosebit de scumpe, iar tracţiunea animală este practicată aproape în exclusivitate de către ţăranii săraci.

Toate categoriile de hamuri cu pieptar, folosite în ţara noastră, prezintă un mare inconvenient şi anume acela că zona principală de acţionare a forţei în tracţiune este pieptarul hamului, care trece peste vârful pieptului, peste articulaţia scapulo-humerală şi peste primele 6 - 7 coaste.

Din acest motiv, la eforturi mari amplitudinea respiraţiei este limitată, circulaţia sanguină regională şi funcţionarea articulaţiei scapulo-humerale sunt jenate într-o măsură importantă, randamentul în muncă al cailor este mai mic, iar oboseala apare mai repede.

Hamul cu jug se deosebeşte prin aceea că piesa principală de tracţiune este jugul, care înlocuieşte pieptarul şi juguleţul. Jugul se compune dintr-un schelet de lemn sau de metal sub formă de două braţe, care se unesc şi formează un oval, mai rotund pe partea inferioară şi mai ascuţit în partea superioară, care înconjoară gâtul la bază.

Scheletul jugului este căptuşit cu perniţe din păr de cal sau de porc, acoperite cu piele moale (numite subjug), pe suprafaţa care vine în contact cu corpul animalului. Acest tip de ham are marele avantaj că oferă sprijin animalului pe o suprafaţă mai mare, decât hamul cu pieptar, ceea ce conduce la un echilibru mai stabil, pentru că punctele de sprijin sunt simetrice la baza gâtului. Se recomandă pentru tracţiunea grea, mai ales în zonele de munte.

Hamul cu jug jenează în mai mică măsură respiraţia animalului, circulaţia sanguină şi mişcarea articulaţiilor. Ceea ce limitează utilizarea acestui model de ham sunt preţul ridicat şi dificultatea de execuţie, atelierele de confecţionat hamuri în ţara noastră fiind pe cale de dispariţie.

Articol publicat în revista Ferma nr. 2(40)/2006