Arta de a fi fermier... în România

Nu poţi exercita profesia de fermier dacă nu-ţi place ceea ce faci zi de zi sau nu eşti îndrăgostit de natură în cel mai înalt grad cu putinţă. Un fermier care nu lucrează cu tragere de inimă pe câmpuri sau la animale, cu siguranţă este pe drumul pierzaniei, spre faliment, perspectivă care este cu atât mai dureroasă cu cât îi faci şi pe cei dragi de lângă tine să sufere pe nedrept.

Cine nu se entuziasmează de gingăşia unei flori sau nu este mişcat de un fluture care zboară, nu este înduioşat de apariţia pe lume a unui animăluţ sau nu-i place să trebăluiască prin grădină, grajd, coteţ şi alte locuri de „antrenament”, să nu încerce să se apuce de agricultură, care înseamnă dăruire totală până la sacrificiu, calităţi cu care te poţi naşte sau de care te ataşezi muncind de la cea mai fragedă vârstă.

În familia ţărănească tradiţională românească, copiii munceau şi aveau, de mici, sarcini precise. Îmi amintesc o întâmplare de la vârsta de şapte-opt anişori, când răspundeam de gâşte, prima mea ocupaţie mai serioasă. Părinţii plecau la câmp cu noaptea-n cap, înainte de răsăritul soarelui. Numai pe câţiva leneşi, luaţi în derâdere de tot satul, îi prindea lumina zilei în localitate.

În fiecare dimineaţă, după trezirea gâştelor, le dădeam drumul din coteţ în curte, le aruncam grăunţe de porumb dintr-o găleată şi apoi le slobozeam la păscut pe izlazul din faţa casei. Într-o dimineaţă, luându-mă la joacă cu surioara mea mai mică, am uitat să hrănesc gâştele cu grăunţe. Acestea, mai flămânde, s-au repezit şi au consumat de pe marginea izlazului o cantitate mai mare de dude coapte, fermentate la soare.

Seara, gâştele mele nu mai soseau acasă ca de obicei, astfel că m-am dus să le caut. Le-am găsit într-un târziu, departe de sat, într-o stare bahică avansată, de nu se mai ţineau pe picioare; unele păreau a fi moarte de-a binelea. Vă imaginaţi ce bucurie pe părinţi, care după o zi lungă de trudă la seceriş, să plece noaptea pe izlaz, să încarce gâştele de-a valma în trei căruţe şi să le aducă acasă.

La descărcare, hainele s-au murdărit de găinaţ şi s-au impregnat cu un miros pestilenţial, persistent. Pentru prima oară m-am simţit răspunzător în faţa alor mei, care m-au dojenit, fără să mă atingă cu nuiaua. Peste noapte, gâştele s-au trezit din beţie şi dimineaţă nu am mai uitat să le dau tainul, ca să aibă guşa plină de grăunţe, care le asigura rezistenţa la alcoolul accidental de pe izlaz.

Asemenea mie, fiii de ţărani erau obişnuiţi de mici să respecte disciplina din gospodărie, să muncească şi să aibă responsabilităţi tot mai grele, pe măsură ce creşteau şi prindeau puteri, astfel încât, până la plecarea în armată şi căsătorie, să fie perfect instruiţi în ograda părintească. Viitorul gospodar învăţa de la cel puţin două generaţii, părinţi şi bunici, la care se adăugau cele auzite din străbuni, însumând, în final, aproape un secol de experienţă trăită pe aceeaşi suprafaţă de teren!

Din păcate, colectivizarea agriculturii a bulversat total aceste bune obiceiuri şi practici din gospodăria familială, care era un izvor nesecat de potenţiali fermieri adevăraţi. Retribuţia strâmbă, inechitabilă şi jecmănitoare, câştigul sărăcăcios din cooperativa socialistă şi alte nereguli majore, au făcut ca majoritatea membrilor să-şi asigure supravieţuirea din furturi de pe câmpuri şi alte locuri, care, până nu demult, erau ale lor, apucături necunoscute înainte de colectivizare în satul tradiţional, care, de veacuri, avea o morală sănătoasă.

În aceste condiţii vitrege, majoritatea celor în putere, de vârstă medie şi tinerii, au luat calea oraşelor şi a şantierelor, ca să scape de munca dezumanizantă din colectivă.

Au fost suficiente două generaţii de dezmoşteniţi, ca dragostea de glie şi de animale să se piardă pentru mai multe generaţii de acum înainte. Stau mărturie, la acest fenomen nedorit şi trist de adevărat, suprafeţele mari de terenuri agricole rămase în paragină, semn că ataşamentul faţă de practicarea agriculturii a atins cele mai scăzute cote din existenţa noastră pe aceste meleaguri.

Iniţiativă şi tenacitate

În profesia de fermier trebuie să ai iniţiativă, să iei decizii rapide şi responsabile. Executarea lucrărilor la timpul optim pentru fiecare cultură şi a operaţiilor de îngrijire a animalelor, necesită multă tenacitate şi putere de muncă pentru obţinerea unor producţii agricole mari şi de bună calitate, cu pierderi minime.

În această ecuaţie de reuşită se înscrie şi valorificarea integrală a timpului optim de lucru în câmp. Odată, spre sfârşitul perioadei de semănat a orzoaicei de primăvară, într-o duminică, după servirea mesei de prânz am spus mecanizatorilor să plece acasă, fiind foarte obosiţi, lucrând şi eu alături de ei din noapte în noapte vreo zece zile. Întâmplarea a făcut ca de duminică noaptea spre luni să plouă aproape neîntrerupt trei săptămâni la rând.

Orzoaica de primăvară semănată mai târziu, după ploi, a dat cu 1.200 kg/ha mai puţin decât restul suprafeţei şi nu ne-am realizat planul la această cultură deoarece nu am continuat semănatul încă 6-8 ore până la terminarea operaţiunii, în acea duminică buclucaşă.

Momente asemănătoare de slăbire a tenacităţii am avut uneori şi la pregătirea, strângerea şi depozitarea fânului sau a paielor de pe teren, datorită organizării defectuoase sau a unor mici perioade de „oboseală” sau „delăsare”, care ne-au costat ulterior foarte scump. Aşa că, timpul optim şi valorificarea lui în agricultură este nepreţuit şi greu de evaluat, făcând uneori diferenţa între fermieri şi performanţele lor.

Planificare şi talent organizatoric

Pe lângă devotamentul pentru meseria aleasă, şi pregătirea profesională teoretică şi practică, mai ai nevoie să ştii cum să-ţi organizezi munca. Multe dintre activităţile dintr-o fermă sunt plictisitor de asemănătoare, îndeosebi în cele zootehnice. Planificarea şi organizarea lucrului în agricultură se însuşeşte permanent în perioada de învăţare din gospodăria părintească, în cea de şcolarizare şi practică, în stagiatură, la diferite specializări, etc.

Zicala spune să-ţi faci iarna car şi vara sanie, mai pe înţeles să-ţi planifici cu minuţiozitate şi din timp campaniile agricole ce urmează să le parcurgi. Cine se pregăteşte din vreme şi are tot ce-i trebuie, parcurge mai uşor şi mai rapid fazele tehnologice ale lucrărilor programate, care sunt de bună calitate şi se încadrează în perioada optimă, având siguranţa unor producţii mari şi constante.

Cine lasă lucrurile pentru ultimul moment apar probleme neprevăzute, rămâne în urmă cu toate, îl depăşeşte timpul optim şi va obţine producţii mici, neeconomice, care-l duc, în final, la faliment.

În fostele GAS-uri, mai apoi IAS-uri, unde erau folosiţi banii statului, exista o planificare riguroasă a activităţii de producţie agricolă, atât în sectorul vegetal, cât şi în cel animal. La întocmirea planurilor anuale se ţinea seama de necesităţile tehnologice ale fiecărei culturi sau specii şi categorii de animale, cheltuielile salariale şi materiale după diferite normative, precum şi veniturile ce urmau a se realiza.

Acest exerciţiu de planificare a tehnologiilor şi cheltuielilor era benefic pentru fermier, mai puţin ştacheta veniturilor impuse, care, în cele mai multe cazuri depăşea limita stimulativă, fiind adesea descurajante.

Articol publicat în revista Ferma nr. 3(58)/2008