Muntele şi oieritul merg mână-n mână

Au fost menţionate şi trăsăturile de caracter ale oamenilor de la munte, care se remarcă prin multă voinţă şi dârzenie. Nici caracterul ecologic al producţiei agricole, specifice zonei de munte, n-a fost omis în articolele publicate... Şi, cu toate acestea, sensibilitatea factorilor de decizie pentru soarta acestei zone n-a fost încă atinsă.

Având în vedere această situaţie, rezultă că organizaţiile „pro-munte” mai au multe de făcut pentru a promova interesele membrilor săi.
Din acest motiv, mă văd şi eu obligat să fac publice, prin intermediul unei reviste adecvate, problemele complexe ale crescătorilor montani de ovine, care constituie o parte componentă a producătorilor agricoli montani.

Oieritul de la munte

Dacă din totalul de 3,5 milioane de oameni din zona montană a ţării, un număr de 2 milioane sunt producători agricoli care deţin în proprietate nouă sute de mii de gospodării tradiţionale pentru această zonă, se poate deduce că majoritatea oamenilor de la munte nu au o viaţă prea uşoară. Viaţa lor presupune o muncă până la epuizare în gospodăriile de subzistenţă pe care le deţin, neaducătoare de prosperitate economică, astfel încât producătorilor agricoli montani le rămâne doar satisfacţia proprietăţii private.

Iar dacă aceste aspecte sunt întâlnite şi în zonele nemontane ale ţării, sacrificiile necesare obţinerii aceluiaşi profit economic, în cele două cazuri, sunt înzecite în cazul activităţii de la munte.

În acelaşi mod, oieritul montan, ca ocupaţie de bază a multor producători agricoli din zona de munte a ţării, nu poate aduce o prosperitate economică reală celor care îl practică, deşi, deocamdată, creşterea şi exploatarea oilor în zona montană constituie oieritul predominant al României.

Este de înţeles însă că ponderea sa a fost influenţată de potenţialul floristic al zonei montane din România şi nu de avantajul economic care l-ar putea aduce oieritul de la munte, aşa cum a putut fi practicat până acum.

Condamnaţi la neputinţă

În consecinţă, producătorii agricoli montani, denumiţi „munteni” sau, în mod peiorativ, mocani şi momârlani, cu toate că ei nu se simt ofensaţi de această denumire, îşi pun adeseori întrebarea retorică: „de ce sunt condamnaţi la o viaţă atât de grea, de vreme ce ei muncesc cu aceeaşi dăruire ca şi cei din zonele nemontane?"

Negăsind răspunsul care a fost ascuns de fiecare regim politic în alt fel, cei trecuţi de o anumită vârstă se resemnează, ducându-şi „crucea” mai departe, în timp ce tineretul educat în şcolile trecutului, în dispreţ pentru proprietatea privată, părăsesc zona montană ca pe o zonă blestemată.

Aşa se face că asistăm la depopularea zonei de munte a ţării, devenită şi mai puţin atractivă după ce zonele nemontane ale ţării au scăpat de proprietatea „colectivă”, abandonându-se practic, în acest fel, ceea ce poate oferi suprafaţa de 74.000 km² de zonă montane.

Iar dacă efectul dezastruos al acestei depopulări nu poate fi înţeles de mulţi la ora actuală, avem posibilitatea de a-l constata pe viu în alte ţări cu relief muntos, care n-au ştiut să preţuiască muntele cu uriaşele sale bogăţii.

Revenind la oierii zonei montane din România şi la ceea ce au făcut ei în perioadele anterioare, nu putem trece cu vederea faptul că, în decursul veacurilor trecute, ei au fost singurii capabili să „smulgă” munţilor sălbatici însemnate profituri economice, ca mai apoi câştigul lor să se răsfrângă şi în zonele nemontane; şi invers, pe an ce trece, constatăm că uriaşul potenţial floristic al zonei montane româneşti nu poate fi valorificat din lipsa ciobanilor de munte, pierzându-se surse cu adevărat ecologice de furajare pentru zootehnia românească.

Paradoxuri

Ciobanii zonelor montane sunt cei mai autentici ciobani, „absolvenţi ai celei mai grele şcoli” pentru această meserie.

Cultivată, uneori fără succes, încă din copilărie, îndeletnicirea de cioban odată însuşită, atinge forme ale fanatismului, performanţă imposibil de realizat în şcolile bazate pe metodică ştiinţifică şi pedagogie.

În acest context, ciobanii noştri, vehement acuzaţi la noi în ţară pentru comportamentul lor abrutizat de mediul în care s-au format, sunt foarte apreciaţi în alte ţări ale lumii pentru dârzenia şi curajul demult dispărute în acele locuri.

Prin urmare, se poate spune că zona de munte a ţării noastre oferă resursele economice specifice muntelui, cât şi oameni cu însuşiri aparte, total diferiţi de cei din zonele nemontane.

Spre regretul acelora care sunt conştienţi de aceste valori, se constată că mulţi dintre necunoscătorii problemelor legate de zona montană sunt ostili acestei zone, uneori cu riscul de a suporta consecinţele nefaste generate de ei.

Un asemenea exemplu îl constituie şi adepţii oieritului industrial, oierit care, deşi reprezintă mai puţin de 10% din totalul efectivului de ovine de la noi din ţară, ei îl consideră reprezentativ pentru întreaga activitate amintită.

Ignorând faptul că oieritul industrial n-a fost posibil în zona montană nici în perioada colectivizării forţate, sfidând realitatea potrivit căreia activitatea de creştere şi exploatare a oilor se află preponderent în zona montană a ţării - fără a fi însă industrială, nesocotind şi normele europene referitoare la efectivul minim obligatoriu/exploataţie, reprezentanţii oieritului industrial visează la un efectiv minim obligatoriu/exploataţie de o sută de oi fătătoare, fără să-şi dea seama ce consecinţă poate avea o asemenea măsură.

Utilizând statisticile F.A.O., se poate constata că, în urma unei asemenea decizii, se abandonează peste 80% din numărul total de oi din România şi cca. 98-99% din numărul actual de proprietari de oi, dispărând în felul acesta ciobanii de profesie care sunt nevoiţi să nu-şi crească efectivul propriu de oi peste cifra de 40-50 de capete, întrucât doar un asemenea efectiv este admis de angajatorii lor pentru marile turme.

În caz contrar, dacă ciobanii de profesie şi-ar creşte efectivul propriu de oi la 100 capete oi fătătoare, ajungând la un efectiv total de 125-130 de capete, nu mai sunt admişi ca ciobani îngrijitori ai altor turme, deoarece efectivul propriu constituie deja o normă de cioban îngrijitor.

Mai uşor cu centralizarea...

Altfel spus, situaţia paradoxală creată de „marii oieri” care se lamentează că ciobanii de profesie s-au împuţinat în timp ce chiar ei sunt principalii lor adversari, poate fi comparată cu acţiunea celor care „îşi taie singuri creanga de sub picioare”.

Speranţa pentru o judecată corectă este îndreptată către specialiştii Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, care pot înţelege cum se cuvine situaţia complexă a zonei montane din ţara noastră, care dispune, printre altele, de suprafaţa de 2,5 milioane ha pajişti naturale.

Se speră de asemenea ca „centralizarea” reprezentării oieritului românesc să nu mai fie atât de excesivă, cu tot confortul care îl oferă la MADR, deoarece „Consiliul pe produs” şi-a dovedit superioritatea faţă de sistemul centralizat al reprezentării acestei activităţi.

Articol publicat în revista Ferma nr. 3(58)/2008