Mănăstirea Curtea de Argeş, capodoperă a ortodoxiei româneşti

Mănăstirea a fost construită de Neagoe Basarab (1512-1517) pe locul vechii mitropolii (1359). Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi.

Ea este păstrată fragmentar în Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată (1875-1886) de arhitectul francez Lecomte de Nouy.

Construită din piatră făţuită şi profilată, biserica are un plan triconc, inspirat din planimetria bisericii Vodica II, reluat şi în alte construcţii (mitropolia din Bucureşti, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, mănăstirea Tismana etc.).


Una dintre cele mai vechi aşezări...

În veacul al XIII-lea, înalta cetate a Poenarilor, cu fortificaţiile sale de piatră şi puţul care o lega direct cu albia râului de jos, făcuse să ajungă, până departe, faima acestor locuri; iar pe la jumătatea secolului următor, curtea Basarabilor şi biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” răsfrâng această faimă asupra întregii aşezări adunată cu timpul în preajma lor: Curtea de Argeş de mai târziu.

După documente şi inscripţii, ca şi din mărturiile săpăturilor arheologice, istoria acestui străvechi ţinut voievodal, chiar dacă nu consemnează data precisă când s-au grupat aici întâiele centre locuite, face însă dovada că: aceste centre s-au dezvoltat îndeajuns de repede, pentru ca, pe la jumătatea veacului al XIV-lea, să ateste deopotrivă cu existenţa unui scaun Domnesc, şi pe aceea a unei însemnate organizări bisericeşti.

Astfel asociate, puterea statală şi cea religioasă împodobesc valea Argeşului cu fapte de arme şi locaşuri de închinare, care-i păstrează intactă funcţia ei spirituală, chiar atunci când capitala se muta la Târgovişte.

Începută în 1514 din vrerea lui Neagoe Basarab de a crea un monument fără seamăn de frumos, lucrările ei s-au încheiat trei ani mai târziu, aşa încât la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar să vorbească de „mănăstirea domniei mele de la Argeş„ şi să-i hărăzească „vama ce este la Ocna Mică de la Târgovişte”.

Ascultând nu numai legenda, ci şi unele ştiri istorice, se pare că din lipsă de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsă de zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi isprăvită înainte de trecerea întru cele veşnice a lui Neagoe Basarab.

Se pare că Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundaţiile unui locaş mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a }ării Româneşti. Pe aceasta, Neagoe găsind-o „dărâmată şi neîntărită... a zidit-o şi înălţat-o din temelii”, fapt pe care un cronicar al înfăptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, îl întăreşte.

În această formă, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, cunoscută din 1793 sub denumirea de „Biserica Episcopală”, când a devenit reşedinţa Episcopiei Argeşului, rămâne, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, dacă nu monumentul cel mai de seamă, una dintre cele mai reprezentative construcţii al sale.

Ca atare o pomenesc documentele şi o amintesc toţi călătorii străini, care şi-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, în 1654, considera vechea aşezare a lui Neagoe drept „una din minunile lumii”. Aceleaşi cuvinte de înaltă preţuire le notează, în 1794, şi englezul Robert Ainslie şi, mai târziu, pictorii Bouquet şi Lancelot, ale căror însemnări de călătorii şi stampe au făcut să circule şi în afara graniţelor ţării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.

După unele refaceri parţiale şi întregiri în timp ale ansamblului sau, vătămată şi de un puternic incendiu, Biserica Episcopală Curtea de Argeş a fost refăcută de arhitectul francez Andre Lecomte du Nouy şi de arhitectul român Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrărilor de restaurare, în a doua jumătate a secolului trecut. A fost isprăvită în anul 1885 şi sfiinţită la 12 octombrie 1886.


Minunea arhitecturală de la Curtea de Argeş

Aşa cum se înfăţişează în prezent, biserica este alcătuită dintr-un pronaos supralărgit, contopit organic cu construcţia propriu-zisă, ai cărui 12 stâlpi interiori susţin o turlă pe mijloc şi două turnuleţe laterale care încununează colţurile vestice ale pronaosului.

Pronaosul este evidenţiat în acest fel, deoarece îndeplinea şi funcţia de necropolă. Aceste turle mici dau impresia, prin podoaba lor exterioară, caracterizată de răsucirea porţiunilor de zidărie, că stau să cadă unul asupra celuilalt şi că se înşurubează în tăriile cerului.

Restul bisericii şi altarul - cu abside care îi împlinesc forma de cruce - susţin de asemenea o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu ansamblul se face prin bolţi, dând un tot arhitectonic de o zvelteţe inegalabilă.

În faţa intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri şi împodobite cu desene (1516-1517). Precum întreaga biserică, şi acesta reprezintă o admirabilă operă de artă.

Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu învelitoarea de plumb şi crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaş şi pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate şi modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decoraţie a construcţiei lui Neagoe Basarab, în care elementele din afară fuseseră armonizate de arta meşterilor locali, într-un stil propriu.

În ansamblu, biserica este aşezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafaţa de bază a bisericii, marginile lui terminându-se cu un fel de împrejmuire din floroni (în acest caz crini) sculptaţi în piatră.

Pereţii exteriori sunt împărţiţi în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în suviţe. Faţadele sunt decorate în relief plat, cu motive caucaziene şi islamice. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele.

În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative şi discuri în rozetă, iar ca nişte paftale domneşti, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt aşezaţi porumbei, care parcă stau gata de zbor. Fiecare poartă în cioc un clopoţel.

La adierea vântului, aceşti clopoţei sunau lin, asemenea unor suave glasuri tainice.

Deasupra, depăşind bordurile scurte ale acoperişului aşezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcţia bisericii creşte într-o suită de volume şi suprafeţe, pe care se înalţă cele patru turle; de o rară bogăţie ornamentală, ele adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleaşi modele prin care (ca, de altfel şi în restul decoraţiei acestui monument) se străvăd, armonizate specific de meşterii băştinaşi, o seamă de elemente de artă arabă şi georgiană.

Acoperişul turlelor, bogat împodobit, pare ieşit din mâna unor aurari, iar lanţurile care susţin crucile sunt aidoma unor mari bijuterii lucind în soare.

În interior, pe lângă zugrăveala executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard şi de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeş, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor şi tâmplă făcută din marmură, bronz aurit şi onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenţia, ca o excepţională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinţi Apostoli.

În pronaos se află mai multe morminte acoperite cu lespezi de piatră, cea mai valoroasă din punct de vedere artistic fiind cea a lui Radu de la Afumaţi (1529), care îl înfăţişează pe viteazul domnitor călare şi cu sceptrul în mână.

Tot în interiorul Mănăstirii se află moaştele Sfintei Filofteea, părţi din moaştele Sfinţilor Serghie, Vach şi a Muceniţei Tatiana, precum şi Evanghelia Învierii din Sâmbata Mare, scrisă cu litere de aur de Regina Elisabeta. De asemenea, aici odihnesc rămăşiţele pământeşti ale Regilor Ferdinand şi Carol I, precum şi ale reginelor Elisabeta şi Maria.

Izvoarele istorice spun că la Curtea de Argeş a avut loc canonizarea, la 16 august 1517, a Sfântului Ierarh Nifon, Patriarh al Constantinopolului şi Mitropolit al Munteniei (1500-1505). De aici, moaştele sale, aşezate într-un sicriu de argint, placat cu aur, au fost trimise la Mănăstirea Dioniseu-Athos.

Vechea tâmplă din sec. al XVII-lea, de o reală originalitate ornamentală şi iconografică - adăpostită temporar în biserica de sat din Valea Danului - se află acum în Colecţia de obiecte de artă bisericească din Mănăstirea Curtea de Argeş.

Această catapeteasmă a fost, împreună cu câteva icoane, datată stilistic în timpul domnului {erban Cantacuzino (1678-1688), care în 1682, precum spune una din pisaniile de pe peretele vestic al bisericii, a reparat sfântul locaş.


Legenda Meşterului Manole

În apropierea bisericii se află fântâna meşterului Manole, constructorul legendar al ctitoriei lui Neagoe Basarab, eroul mai multor balade populare.

Legenda spune că meşterul Manole şi-a zidit în zidurile acestei magnifice mănăstiri soţia deoarece tot cea ce era construit în timpul zilei se dărâma noaptea. Tot legenda ne dă o explicaţie şi pentru fântâna meşterului Manole: atunci când domnitorul a văzut această măreaţă construcţie i-a întrebat pe cei zece meşteri dacă mai pot construi o mănăstire mai frumoasă decât aceasta.

Aceştia au răspun afirmativ, iar domnitorul, pentru a împiedica posibila construcţie a unei mănăstiri mai frumoase, a poruncit ca schelele pe care erau urcaţi meşteri să fie dărâmate şi astfel cei zece „meşteri mari, calfe şi zidari” au rămas blocaţi pe acoperiş. Ei şi-au făcut aripi din şindrile şi s-au aruncat de pe acoperişul mănăstirii, sperând să ajungă jos nevătămaţi, dar au murit toţi.

 În locul unde s-a prăbuşit meşterul Manole, a apărut un izvor, fântâna meşterului Manole.

Articol publicat în revista Ferma nr. 10 (65) - octombrie 2008