Arta de a fi fermier... în România (I)

Cum reparăm greşelile impardonabile ale tranziţiei greşit înţelese de către mai toţi politicienii care au căzut în cursa aservirii noastre ca ţară la produsele agricole realizate de alţii!?
Un lucru este sigur, nu putem merge mai departe aşa cum suntem acum, având 4,3 milioane gospodării privat-familiale de extremă subzistenţă, pe 7,7 milioane de hectare teren agricol, revenind 1,8 ha pe exploataţie! Modelul fermelor comerciale private sau de stat este calea de urmat, dar unde se vor instrui fermierii după terminarea studiilor superioare sau medii, înainte de a acţiona pe cont propriu sau a deveni salariaţi la un privat sau la stat?

Ocupaţia de fermier, în forma ei modernă, a fost recunoscută şi consfinţită pentru prima dată pe meleagurile noastre în anul 1967, în agricultura de stat, odată cu transformarea GAS-urilor în IAS-uri, proces la care am participat efectiv în primii mei trei ani de producţie la GAS Jebel, GAS şi IAS Grădinari, în regiunea Banat. Am continuat apoi să practic meseria de fermier încă nouă ani pe un plan superior la IAS Prejmer, unitate fanion a agriculturii româneşti, mai mulţi ani la rând, înainte de 1990.

Fermierii români angajaţi cu simbrie de către stat, nu erau fermieri autentici, cum erau omologii lor vest europeni sau cei nord americani, care deţineau în proprietate privată pământul, animalele, construcţiile, maşinile şi celelalte mijloace necesare pentru a realiza producţia agricolă. Noi eram angajaţi cu salariu la stat, din care se reţinea o parte dacă nu realizam indicatorii de producţie planificaţi, care dinadins erau foarte ridicaţi, să nu ne luăm banii. Arareori, dacă depăşeam planul, eram stimulaţi cu prime de producţie.

Agricultură prosperă, alimente cu porţia

Mai pe înţeles, fermierul român avea în administrare moşia şi banii statului, nu era legat trup şi suflet de glie şi animale ca fermierii din vest.
Partidul - statul avea interesul să scoată din agricultură maximum de beneficiu cu minimum de cheltuieli, dacă se putea şi fără acestea, pentru a realiza exportul de produse agricole planificat, cu care să-şi dezvolte industria socialistă, „salvatoarea” noastră pentru un trai mai bun, cum ne amăgeau mai marii vremii. Nu conta că românul de rând consuma oficial carne de două ori pe an, de ziua muncii (1 Mai) şi de ziua naţională (23 August), că lunar, pe cartelă, îşi ridica raţia de ulei, zahăr, făină, cartofi, o jumătate de pacheţel de unt de persoană şi multe alte restricţii alimentare, inimaginabile pentru o existenţă umană cât de cât normală. ~n acelaşi timp, piaţa alimentară europeană, asiatică, africană sau char nord americană era invadată de produsele româneşti la preţuri foarte scăzute, pentru a mai stoarce un bănuţ de investiţii sau materii prime cu care să fie satisfăcute aspiraţiile megalomanice ale conducătorilor comunişti, la „concurenţă” cu sistemul capitalist.

Am sperat în mai bine...

Acest regim autoritar, străin sufletului românesc, a fost răsturnat, la sfârşitul anului 1989 şi, odată cu acest act, s-au distrus din temelii agricultura socialistă de stat şi cea cooperatistă, moderne ca şi concepţie şi tehnologii aplicate, dar şi cu cele mai inechitabile retribuţii a membrilor cooperatori sau salariaţi de stat, din întreg lagărul socialist european! De aceea, imediat după căderea comunismului la noi, diverşi „politicieni”, indiferent de culoare şi de convingeri, au profitat de situaţie şi au aţâţat în scopuri electorale mulţimea nemulţumită a satelor, să treacă la desfiinţarea acestor structuri prin care au fost oprimaţi de fostul regim, fără să pună nimic în loc, decât un palid sentiment de dreptate.

Rezultatul, după cum se ştie, a fost dezastruos pentru noi toţi. Aceste structuri nu trebuiau lichidate, ci doar transformate în societăţi comerciale pe acţiuni, aşa cum au făcut ungurii, nemţii, cehii, slovacii şi bulgarii, care acum nu-şi mai pun problema comasării terenurilor şi cu crearea unor structuri agricole viabile, unde să se aplice tehnologii performante, cu productivitate ridicată, care să reziste concurenţei acerbe a pieţei agroalimentare din Uniunea Europeană.
Noi suntem singurii care am distrus totul. Am fost ajutaţi să o facem, ce-i drept, şi de alţii, pentru a ajunge din exportatori concurenţiali de temut în importatori slugarnici şi docili, de produse alimentare.

S-a creat astfel un dezechilibru grav în agricultură. Oamenii care trebuiau să lucreze mai departe în acest sector au plecat în altă sectoare de activitate sau au luat calea străinătăţii să-i slugărească şi să-i îmbogăţească pe alţii, în vreme ce pământurile noastre zac nelucrate, animalele s-au împuţinat nepermis de mult şi galantarele supermarketurilor sunt pline de alimente scumpe din import, fiind acum aproape la cheremul altora, în loc să ne asigurăm noi înşine hrana, aşa cum am făcut-o de milenii.

Ce-i de făcut?

Cum reparăm greşelile impardonabile ale tranziţiei greşit înţelese de către mai toţi politicienii care au căzut în cursa aservirii noastre ca ţară la produsele agricole realizate de alţii!?

Un lucru este sigur, nu putem merge mai departe aşa cum suntem acum, având 4,3 milioane gospodării privat-familiale de extremă subzistenţă, pe 7,7 milioane de hectare teren agricol, revenind 1,8 ha pe exploataţie! Modelul fermelor comerciale private sau de stat este calea de urmat, dar unde se vor instrui fermierii după terminarea studiilor superioare sau medii, înainte de a acţiona pe cont propriu sau a deveni salariaţi la un privat sau la stat?

Până la începutul anilor 1990, absolvenţii facultăţilor de profil erau obligaţi să practice agricultura, aveau unde se instrui, să-şi măsoare forţele, să se călească în focul producţiei. Acum este aproape imposibil să găsească un loc să exerseze, să se perfecţioneze practic. Cu toate deosebirile esenţiale între fermierul socialist şi fermierul capitalist, existau şi o mulţime de apropieri, în special obligaţia sau dorinţa de aplicare a unor tehnologii moderne, performante, o bună pregătire profesională, fizică şi psihică pentru a acţiona şi multe altele.

Din păcate, marea majoritate a celor care doresc să practice agricultura performantă în ferme nu au pregătirea profesională necesară şi nu sunt apţi fizic şi psihic să exercite acestă meserie, fiind expuşi adesea falimentului, în concurenţă, acum, cu alţi fermierii ai UE. ~n plus, agricultura românească dispunea în trecut de foarte multe braţe de muncă manuală din zonele suprapopulate ale ţării, care în prezent sunt la lucru în străinătate, pe bani mai mulţi şi, uneori, mai uşor de câştigat.
Este evident faptul că, mai devreme sau mai târziu, vor apărea şi la noi mai multe ferme şi mai mulţi fermieri adevăraţi, pentru a practica o agricultură performantă. Noi nu avem manuale şi norme de conduită pentru meseria de fermier. Pentru aceştia, în articolele ce vor urma, încerc să prezint o experienţă proprie de viaţă ca fermier, la care adaug cele văzute în fermele europene, pentru a contura pe cât posibil profilul viitorului fermier, ca stare de sănătate, ataşament faţă de meserie, înclinaţie spre învăţătură, instruire şi profesionalism, educaţie morală, combaterea infracţionalităţii, spirit de iniţiativă, tenacitate, talent organizatoric, spirit de economie, lucrul cu oamenii din subordine şi superiorii, respectul pentru legi şi autorităţi, petrecerea timpului liber, ataşament faţă de familie şi multe altele...
(va urma)

Articol apărut în Revista FERMA nr. 1/2008