Agricultura, pe roze?

Direct proporţional cu tolba plină de “vom face” şi “vom drege”... nu se ştie când. Sigur, mi-ar spune unii, nici acum nu eşti mulţumită? Ba da, personal mă bucur pentru fermierii pe care îi cunosc, de care am auzit sau pe care nu-i cunosc dar le port o mare admiraţie pentru că reuşesc să-şi împlinească visul de a avea recolte bogate!

Numai ei ştiu câtă nevoie au de muncă, de bani, de nopţi nedormite şi, de ce nu, de rugăciuni pentru vreme bună sau soare. Şi majoritatea agricultorilor din România fac asta an de an, investind şi reinvestind pentru producţii mai multe şi mai bune, fără să aibă însă disponibilitatea unui depozit şi garanţia unui preţ bun la recoltare.

Ei bine, problemele de-abia acum încep. La valorificare. Fericiţi cei care au unde adăposti grânele, năpăstuiţi cei ce musai să vândă din câmp, la preţul unilateral impus de către cumpărător. Fericiţi cei care s-au asociat şi au făcut depozite pentru legume şi fructe sau fabrici de conserve, disperaţi cei care aşteaptă să se elibereze o tarabă în pieţele pline vârf de “protejaţii” celor care iau partea leului în oraşe.

Recunoaştem meritele celor care au grăbit acordarea subvenţiilor pentru agricultură dar să nu facă din asta o realizare personală. Mai e mult de făcut pentru ca agricultura noastră să fie cu adevărat performantă.

Iar pe filiera de produs agricol e încă mult de săpat şi de construit. Răsfoiam zilele trecute revistele Ferma din 2006 şi 2007, anii în care deja puneam serios problema că avem fonduri europene şi nu ştim sau nu vrem să le aducem în agricultura noastră. Un alt mare neajuns al preaderării, care se menţine şi în zilele noastre, este cofinanţarea proiectelor şi, cu mici excepţii, neimplicarea ministerială în rezolvarea acestei probleme.

Nici măcar în ultimii doi ani, când pământul românesc şi-a dovedit... eligibilitatea, terenul agricol sau animalul productiv nu sunt considerate drept garanţie de către bănci. Iar creditele agricole mai consistente necesită garanţii pe care fermierii nu şi le mai pot permite din simplul motiv că nu mai au cu ce garanta. Asta după ce au dovedit că pot duce la bun sfârşit proiect după proiect.

Lucian Anghel, economistul şef al BCR, declara recent că agricultura ar putea stimula creşterea economică modestă aşteptată pentru 2011, adică să împingă în sus PIB-ul cu 0,4-0,5 puncte procentuale. Şi nu e singurul. Şi BNR spune că salvarea economiei stă tot în agricultură. Iar ministrul Tabără şi statistica naţională anunţă producţii şi un potenţial de export al României cum nu s-a mai văzut de mult.

E bine? Da. Dacă ne gândim că agricultura noastră produce cu un minim de tehnologie, raportat la alte state de europene. Că probabil alţii, bine utilaţi, ar produce înzecit de-ar avea terenurile noastre. Că ne-am putea asigura necesarul intern de produse agroalimentare din propria producţie, dacă agricultorii noştri ar avea cu adevărat acces pe piaţă. Şi dacă ar fi cu adevărat uniţi.

Multe dintre suprafeţele exploatate, terenuri bine “cotate” din punct de vedere productiv, ar da recolte mult mai însemnate calitativ şi cantitativ dacă s-ar rezolva odată problema irigaţiilor şi dacă s-ar aplica agrotehnica la momentul optim.

Desigur, asta presupune bani şi multă (bună)voinţă politică. Însă tocmai măsurile şi reglementările atât de des invocate şi la fel de des amânate, care privesc stimularea arendării şi finanţarea cercetării agricole, precum şi asigurarea unui acces mai facil la finanţări, ar asigura performanţa în agricultură.

Cu alte cuvinte, potenţialul agricol al României, cel despre care se spune că ar putea hrăni 80 de milioane de oameni, nu are cum să-şi manifeste adevărata valoare în practica agricolă de la noi. Nu fără puţin ajutor. Ori dacă agricultura salvează naţiunea, nu s-ar putea aplica şi viceversa? Sau cum ar spune alţii europeni, cu potenţial mult mai mic dar... putinţă mult mai mare:

“De-aş avea eu bunătate de teren cum aveţi voi, aş face de zece ori mai mult!”. Dar ei au apă, bani mai mulţi, tractoare mai mari. Noi, în schimb, avem taxa pe pârloagă, fonduri deturnate, pajişti trecute abuziv în patrimoniul imobiliar şi alimente importate la greu. Avem, în general, costuri mari pe produsul agricol şi preţuri de vânzare care nu acoperă întotdeauna cheltuielile.

Nu avem depozite suficiente dar avem promisiuni că se vor construi cândva, nu se ştie când. Nu prea avem piaţă de desfacere pentru produsele agricole româneşti dar avem piaţă neagră pentru produsele altora. Bine lucrat!