Rezistenţa genetică a pomilor la boli şi dăunători

Soiuri şi hibrizi “dotaţi” genetic

Calea cea mai sigură, eficace şi mai ieftină în prevenirea şi în combaterea bolilor şi a dăunătorilor este de a da naştere unor soiuri şi hibrizi rezistenţi. Astfel de lucrări se fac la noi în ţară, începând din anul 1950, dar cercetările în această direcţie au înregistrat o dezvoltare puternică abia după anul 1990, o dată cu elaborarea unui program naţional de perspectivă.

Progrese importante s-au realizat, îndeosebi, la specia măr, a cărei pondere şi al cărei aport în producţia mondială sunt însemnate, anual înregistrând peste 56 milioane de tone, în medie, dar şi la speciile păr, prun şi vişin.

Introducerea în cultură a soiurilor rezistente genetic la boli şi la dăunători, începută în anii ‘70 şi dezvoltată în ultimii ani ai mileniului trecut, are numeroase avantaje economice şi ecologice, deoarece permit reducerea cheltuielilor cu pesticidele, carburanţii şi cu energia, a costurilor privind tasarea solului, prin scăderea numărului de treceri cu tractorul în livadă, precum şi micşorarea poluării mediului înconjurător şi a fructelor.

Creşterea ponderii soiurilor cu rezistenţă genetică la boli presupune cunoaşterea strategiei de folosire corectă a acestora în noile plantaţii, respectiv amplasarea în diverse zone, precum şi modul de grupare a diferitelor soiuri cu gene de rezistenţă diferită, fapt ce determină o protecţie mai sigură împotriva posibilelor rase sau suşe mai virulente ale paraziţilor, care pot interveni ca mutaţii naturale.

Cercetare, în pas cu dezvoltarea pomiculturii

De asemenea, cerinţa dezvoltării pomiculturii, în viitor, pe terenuri improprii altor culturi, chiar pe terenuri în pantă, impune folosirea într-o măsură mai mare a unor astfel de soiuri, ca urmare a avantajelor biologice şi economice pe care le au: număr redus de tratamente, asimilaţie mai bună, datorită frunzişului sănătos, etc.

Odată cu introducerea în cultură a soiurilor rezistente genetic, apare necesitatea studierii cauzelor care ar duce la pierderea rezistenţei, având în vedere specializarea şi concentrarea pomiculturii în bazine mari, cu suprafeţe însemnate, cultivate cu un număr redus de soiuri. Printre aceste cauze, descoperite în urma cercetărilor de specialitate, se numără şi mobilitatea patogenului, scăderea rezistenţei plantei gazdă, precum şi influenţa condiţiilor de mediu, îndeosebi atunci când acestea sunt propice pentru dezvoltarea patogenului.

În mod logic şi practic, problema pierderii rezistenţei la boli, în general, şi la rapăn, în special, trebuie privită ca o permanentă competiţie între planta gazdă şi agentul patogen, în care diferitele condiţii de mediu pot influenţa pozitiv una din părţi, iar, în ultimă instanţă, provoacă pierderea, ca şi dobândirea rezistenţei, ceea ce implică modificarea mecanismului genetic care controlează aceste procese.

Gene de rezistenţă, din specii sălbatice

Cunoaşterea surselor de rezistenţă la diferite boli şi insecte dăunătoare este importantă pentru lucrările de ameliorare care vizează crearea de soiuri cu astfel de calităţi. De aceea este important să le identificăm pe acestea şi să le colectăm în centre de cercetare care au în program acest obiectiv.

Crearea de soiuri cu rezistenţă verticală şi orizontală presupune transferul genei sau genelor de rezistenţă la noile soiuri, fapt care nu e uşor de realizat. Principala dificultate constă în aceea că, în general, genele de rezistenţă se găsesc în speciile sălbatice, care au fructe mici, astringente şi necomestibile.

Pentru a se ajunge la soiuri comerciale, acceptabile din punct de vedere al aspectului şi al calităţii lor gustative este nevoie de hibridări repetate (backcross-uri). De altfel, această metodă este cea mai utilizată şi, totodată, şi cea mai eficace în încorporarea genelor pentru rezistenţa verticală.

Aceste soiuri noi, cu rezistenţă genetică, vor folosi atât specialiştilor din producţie, dar şi amatorilor care vor să cultive pomi sau arbuşti fructiferi de valoare, reducând  semnificativ cheltuielile, precum şi celor care doresc să obţină fructe ecologice, mai puţin poluate chimic.

DĂUNĂTORI AI POMILOR FRUCTIFERI

Pomii fructiferi se numără printre plantele cultivate, predispuse atacului unui mare număr de dăunători. Astfel, numai la măr, în literatura de specialitate sunt descrise peste 150 de boli şi de dăunători, din cei aproximativ 500 de presupuşi atacatori ai acestei specii.

• La măr: rapănul (Endostigme inaequalis), făinarea (Podosphaera leucotricha), arsura bacteriană (Erwinia amylovora), cancerul ramurilor (Nectria galligena - Cylindrocarpon mali), putregaiul coletului (Phytophtora cactorum), rugina (Gymnosporangium juniperi virginianae), păduchele lânos (Eriosoma lanigerum), păianjenul roşu (Panonychus ulmi), păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus), viermele merelor (Carpocapsa pomonella);

• La păr: rapănul (Venturia pirina), arsura bacteriană (Erwinia amylovora), psilla (Psylla pyri), pătarea brună (Fabraea maculata), pătarea albă (Septorioza şi Mycosphaerella sentina), fumagină (Capnodium salicinum);

• La prun: plum-poxul, pătarea bacteriană (Xanthomonas pruni), pătarea roşie (Polystigma rubrum);

• La piersic: cancerul bacterian (Pseudomonas syringae, Pseudomonas prunorum), cancerul ramurilor (Fusicoccum amygdali), cancerul rădăcinilor (Agrobacterium tumefaciens), pătarea foliară bacteriană (Xanthomonas pruni), mucegaiul inelar (Sclerotinia sp.), uscarea şi cancerul ramurilor (Coryneum beijerinckii - Clasterosporium carpophilum), monilia (Monilia laxa şi Monilia fructicola), făinarea (Sphaeroteca pannosa), băşicarea frunzelor (Taphrina deformans), afidele (Myzus persicae), nematozii radiculari (Pratylenchus penetrans, Meloidogyne incognito);

• La cais: mucegaiul inelar (Monilia laxa), pătarea foliară bacteriană (Xanthomonas pruni);

• La cireş: cancerul bacterian (Pseudomonas mors-prunorum), putregaiul uscat (Sclerotinia laxa), pătarea purpurie a frunzelor (Coccomyces hiemalis);

• La castan: cancerul scoarţei (Endothia parasitica);

• La căpşun: pătarea foliară (Mycosphaerela fragariae), colapsul (Verticillium sp., Phytophtora fragariae), antracnoza (Colletotrichum fragariae), făinarea (Sphaerotheca macularis), putregaiul brun (Phytophtora cactorum), mucegaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), afidele (Chaetosiphon sp.) păianjenul (Tetranychus urticae), nematozii foliari (Aphelenchoides fragariae).

Articol publicat în revista Ferma nr. 2(69)/2009