O ţară fără cercetare este o ţară tributară

Staţiunea din Bistriţa, printre cele "salvate"

Ioan Vasile Platon este din 1994 director al Staţiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Bistriţa. L-am întâlnit într-un moment în care soarta instituţiei pe care o conduce este incertă din punct de vedere legislativ. Şi, cu toate acestea, rezultatele de cercetare şi producţie au categorisit drept "viabilă" staţiunea. Asta s-a întâmplat după 2000, când, în urma unui proces de evaluare, staţiunile de cercetare s-au împărţit în trei categorii: unităţi viabile, unităţi care vor fuziona cu alte unităţi, şi unităţi care vor dispărea.

Schimbările de care aminteam la început s-au resimţit şi în suprafaţa de teren administrată de Staţiune. Dacă în '90 existau 1200 hectare, la ora asta au rămas 296. Iar după ce primăria îşi va încheia socotelile, cercetarea pomicolă va avea doar 150 hectare.

"Vreau să spun că nu sunt împotriva retrocedărilor, dimpotrivă. Mă gândesc la cei îndreptăţiţi, care au dovedit cu acte în regulă că au avut teren. Dar trebuie să fim foarte atenţi şi o spun cu mare răspundere. Strângem şurubul prea tare şi nu avem cale de mijloc. Riscăm, prin acţiuni inutile, să desfinţăm o ramură, un specific, o tradiţie...", spune Ioan Vasile Platon.

Tragem şi noi un semnal de alarmă. Cercetarea în domeniul agriculturii trebuie să existe! Indiferent de concurenţa din exterior, soiul românesc, testat şi adaptat la condiţiile noastre pedoclimatice, rămâne cea mai sigură alegere.

Cercetarea e în suferinţă

Din informaţiile furnizate de directorul Staţiunii Bistriţa, am reţinut un aspect cel puţin curios. Cercetarea în domeniul pomiculturii este la ora actuală împărţită în două, din punct de vedere legislativ: organizată şi neorganizată. Adică pentru unele staţiuni au apărut hotărâri de guvern de organizare şi funcţionare, pentru altele nu. Sub acest aspect, neorganizată e şi staţiunea de la Bistriţa. Se vorbeşte că o parte dintre aceste unităţi vor trece la universităţi. Care, când, nu se ştie. Ce se ştie sigur e că pe viitor cercetarea îşi va restrânge şi mai mult sfera.

Ioan Vasile Platon: "Activitatea de cercetare se desfăşura înainte de 2000 pe planuri tematice coordonate de Institutul Piteşti-Mărăcineni. A funcţionat atunci şi programul naţional de cercetare ştiinţifică Orizont.

Banii veneau şi lucrurile erau mult mai clare. Ulterior au apărut programele de cercetare finanţate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, ca Relansin, Biotech. Au apărut şi programele, respectiv centrele de cercetare de excelenţă. În ultimul timp însă toate aceste programe se atribuie pe bază de licitaţie. Se întocmesc proiectele, se evaluează, dacă sunt eligibile economic şi oportune ca tematică de cercetare.

Este un lucru bun, pe de o parte. Trebuie să ieşim din starea asta de linişte, pentru că nu vine totul de-a gata. Pe lângă pasiunea pentru meseria sa, cercetătorul trebuie să ştie acum să opereze pe calculator, să vorbească limbi străine... Pe de altă parte, plătim dările la stat ca un agent economic, dar nu primim mai nimic. Nu am avut acces la programele Sapard sau Fermierul, pentru că suntem unitate de interes public, cu finanţare extrabugetară, în curs de reorganizare."

Printre atâtea probleme, şi un aspect îmbucurător. Uniunea Europeană acordă fonduri importante pentru cercetare. Evident, tot pe proiecte. Dar în faţa unităţilor de cercetare vor sta direcţii importante care vor trebui rezolvate. Până atunci însă, fericit cel care supravieţuieşte.

Pomicultura în general e în mare suferinţă la noi. Dacă judeţul Bistriţa-Năsăud avea în anii '90 în jur de 16 mii de hectare de livezi, din care aproape jumătate intensive, astăzi abia dacă se mai lucrează 1500.

Multe livezi au îmbătrânit iar proprietarii nu au bani nici măcar să le defrişeze. Dar pământul, indiferent de forma de proprietate, este un bun al statului. Iar peisajul acesta jalnic, generalizat la nivel de ţară, cu livezi abandonate, nu ne face cinste. Aici trebuie intervenit cu un program naţional, cu strategii zonale de dezvoltare a pomiculturii, care accentuează necesitatea existenţei şi funcţionării staţiunilor de cercetare.

"Niciodată nu va mai avea România suprafaţa de livezi de odinioară. Şi nici nu sunt de acord să înfiinţăm plantaţii pe mii de hectare, de la care să obţinem producţii de 5-10 tone la hectar. Viitorul va fi al livezilor de înaltă densitate, ceea ce presupune un număr mare de pomi la hectar. Dar de pe cinci hectare obţii de la 40 de tone în sus. În prima etapă, investiţia e mai mare, dar se recuperează prin productivitate.

Oricum, se vor da bani de la UE pentru înfiinţarea de plantaţii pomicole. Dar nu este suficient. Pomicultura se face, pornind de la bază, cu specialişti. Pentru că în acest sector agricol se lucrează cu plante perene. Şi dacă ai făcut greşeli la tinereţe, le suporţi la bătrâneţe", spune directorul de la Bistriţa.

Avem potenţial, dar...

A venit şi primăvara agricolă. Fără subvenţii, cu riscul de a fi invadaţi cu fructe din exterior, intrăm într-o competiţie cu potenţial, dar complet neechipaţi. Cercetarea trebuie regândită şi sprijinită consistent. În pomicultură, multe dintre etapele tehnologice şi mai ales recoltarea fructelor, sunt legate inevitabil de munca manuală. Aici intervine omul, care trebuie format şi stimulat să facă un lucru de calitate. La nivel superior trebuie să schimbăm mentalitatea pentru a aborda cercetarea în domeniu coerent şi economic.

Înainte se organizau pe banii statului cursuri de formare a tinerilor cercetători, pentru a-i integra în staţiunile de cercetare. Acum nu se mai face nimic. Normal ar fi ca finanţarea în acest domeniu să se facă, acum, după modelul european. Adică banii să vină din trei direcţii: de la Ministerul Educaţiei şi Cercetării, prin derularea de proiecte, de la Ministerul Agriculturii şi din valorificarea producţiei obţinute pe parcelele experimentale.

În realitate însă, spune Ioan Vasile Platon, "mulţi ne-au acuzat că ar trebui să facem cercetare nu şi producţie. Realitatea este că cercetarea poate să ajungă la rezultate pozitive sau, din contră, negative. E perioada văitărilor la nivel naţional. Foarte adevărat. Pentru că noi nu primi nici un ban. În timp ce în vest se plătesc de la bugetul de stat toate cheltuielile cu întreţinerea parcelelor experimentale: culturi de concurs, comparative, bio depozitare, fonduri pentru obţinerea de material săditor pomicol din verigi superioare, devirozarea materialului după standarde europene etc.

Păi un antiser costă 30 de milioane de lei vechi. Iar în aceste condiţii suntem nevoiţi să valorificăm o parte mare din producţie pentru a ne acoperi costurile. Valorificarea e doar o etapă care contribuie la autofinanţarea activităţii de cerectare."

Articol publicat în revista Ferma nr. 2(46)/2007