Iarna, un sfetnic bun pentru apicultori

Trebuie să-mi triez impresiile acumulate în sezonul de abia trecut, deoarece nu tot ce am auzit în acest an, sau ce am trăit prin experienţa proprie o să-mi fie de folos în sezonul următor.

Întotdeauna fac o selecţie foarte strictă a noilor cunoştinţe despre apicultură. Aşa m-au învăţat, pe de o parte stuparii mai în vârstă şi cu mai multă experienţă, iar pe de altă parte, aşa-mi dictează practica de toate zile. Aceste noutăţi necesită o introducere uşoară, treptată şi foarte bine gândită în practica obişnuită.

Înainte ca natura să-şi schimbe veşmintele, trebuie să verificăm scândura de zbor, dimensiunile deschiderii blocului reductor şi grilelor antişoareci. Această deschidere este foarte importantă pentru schimbul de gaze între microclimatul interior şi cel de afară, pentru a evita umezeala din stup.

Să ascultăm albinele…

Prima lună a iernii, se manifestă, de regulă, cu zăpadă destulă, cu vânturi puternice, îngheţuri şi cu umezeală. Acolo în stup, albinele, stând strânse în ghemul de iarnă, respiră uşor.

Modul de iernare şi starea familiilor de albine se pot aprecia cu uşurinţă doar prin ascultare, fără a deschide stupul. Ascultarea albinelor, mai ales la începutul iernii, se face în mod obişnuit la fiecare două săptămâni, prin metode diferite: apropiind urechea de peretele din faţă al stupului, folosind un furtun mai subţire de cauciuc, sau un stetoscop etc.

Zumzetul uniform şi moderat arată o iernare bună a albinelor, zumzetul puternic, asemenea unui plâns, indică starea de suferinţă a respectivei familii, iar zumzetul slab şi foşnitor e semn al lipsei de hrană.

Ultimele două situaţii trebuie eliminate repid, dacă vremea ne permite. În cazul în care, în cursul sezonului trecut, albinele au reuşit să se pregătească pentru anotimpul rece, iar noi le-am eliberat la timp de varooa, ele se simt acum foarte confortabil.

În ghemul lor cald, prin muncă îşi uniformizează raportul cu natura înconjurătoare. Astfel de comunităţi, sănătoase şi acomodate cu mediul înconjurător, cu rezervă de hrană îndestulată, calitativă şi bine organizată, vor trece iarna nevătămate, iar primăvara o să-şi reînnoiască familia.

Dispariţia albinelor - o problemă de selecţie

Deseori am fost întrebat despre dispariţia albinelor, în această perioadă sau în cea premergătoare sezonului rece. Răspunsul meu este următorul.

Selecţia albinelor este făcută de natură şi de către om. Mai benefic este să ai puţine familii, dar bune, decât prea multe, dar slabe, care n-au reuşit să se pregătească pentru iarnă. Acest anotimp intervine cu selecţia în masă şi indentifică albinele în stare bună şi acomodate cu mediul înconjurător local.

Aceste familii de albine reprezintă baza genetică a fiecărei stupine, izvorul viitoarelor înmulţiri şi temelia succesului apiculturii contemporane.

Dacă o familie, care a fost bună sau foarte bună pe tot parcursul anului, va ieşi din iarnă slabă, vina o poartă în exclusivitate apicultorul. Factorii care condiţionează această situaţie gravă sunt multipli, iar efectele încep în sezonului rece, culminând în toiul iernii sau la sfârşitul ei.

Descifarera complexităţii apiculturii

În cursul unui an, stuparul execută diferite operaţii apitehnice în cadrul stupinei proprii. Însă este foarte important ca acesta să cunoască legăturile care există între toate aceste operaţii, dar mai ales cât, când şi cum se manifestă ele asupra vieţii şi activităţii albinelor.

Dacă reuşim să pătrundem în miezul acestor probleme, am descifrat şi esenţa complexităţii apiculturii. Astfel, stupina noastră va câştiga în calitate, iar activitatea de creştere a albinelor va creşte în rentabilitate.

Dimpotrivă, dacă executăm lucrările practice “campanic” sau şablonizat şi fără a le pune în acord cu starea biologică a familiei de albine şi cu mediul înconjurător, provocăm “efectul de domino” al consecinţelor nedorite, punând astfel în pericol viaţa albinelor. Voi da câteva exemple.

• Unii apicultori administrează, la începutul iernii, "turte" cu scopul de a salva albinele flămânde. În realitate, aceste turte le vor salva de la pieire doar pe cele flămânde, însă celorlalte le vor perturba ciclul vieţii aflat în concordanţă cu mediul înconjurător.

Ca urmare a acestei intervenţii va creşte umiditatea în stup, se va declanşa activitatea prematură a albinelor la reproducere, iar lipsa de păstură duce la naşterea primelor generaţii de albine de slabă calitate, ceea ce va îngreuna întreaga dezvoltare primăvăratică normală.

• Dacă în luna iunie diminuăm la maximum numărul varooei, albinele din această perioadă vor îngriji mai bine următoarea generaţie (din iulie), care la rândul ei va îngriji şi mai bine primele generaţii de albine de iarnă.

Albina netratată până în septembrie, dacă supravieţuieşte intemperiilor iernii, va folosi sezonul următor de cules numai pentru propria-i dezvoltare.

• Se spune că sezonul apicol se termină sau începe în luna august. Greşit, spun eu, deoarece în raportul de reciprocitate dintre albină şi natură nu există început şi sfârşit, ci doar o acomodare continuă a albinelor cu mediul înconjurător şi cu calendarul floral.

În condiţii naturale, albinele aflate la apogeul dezvoltării lor încep pregătirile pentru sezonul iernării şi pentru dezvoltarea primăvăratică, unele o fac chiar înainte de primul cules (salcâm sau altul mai intensiv).

Momentul dezvoltării maxime a albinelor este atunci când avem maximum de puiet, când doicile tinere au umplut corpul de puiet, iar în corpul de magazine se simte aroma naturii, când primele generaţii de trântori au văzut lumina zilei şi aşteaptă ieşirea primelor mătci.

Toate acestea fiind împlinite, putem spune că s-au creat condiţiile optime pentru a începe pregătirea pentru următorul sezon. Aceste mătci, de cea mai bună calitate, reprezintă baza în pregătirea complexă a albinelor pentru iernare, fiindcă doar ele pot asigura numărul necesar de albine viabile şi vitale, în stare să producă rezerva de hrană necesară pregătirilor fiziologice pentru iernare.

Acest moment este un indiciu al începutului pregătirilor pentru următorul an.

ALBINA, CEL MAI BUN SFĂTUITOR

Nu cred că în apicultură există un consilier (sfătuitor) mai bun decât albina. Ele muncesc veacuri întregi şi trăiesc după legile nescrise ale naturii, iar natura nu greşeşte. Orice încercare de a schimba aceste legi este sortită eşecului, iar coerenţa cu natura permite obţinerea succeselor.

Albinele au un scop principal: să-şi asigure perpetuarea speciei. Ele simt instictiv că, pregătindu-se din vreme pentru iernare, vor avea suficient timp să roiască, iar familia nou înfiinţată şi familia mamă, să-şi asigure rezerva de hrană. Astfel, trebuie să ţinem cont de câţeva aspecte.

Prin schimbul de faguri şi prin întreruperea dezvoltării puietului se previne dezvoltarea diferitelor boli şi se opreşte, parţial, invazia varooei. De aceea, apicultura complexă cere menţinerea comunităţilor puternice, iar prin asigurarea condiţiilor optime (hrană, spaţiu etc.) să favorizeze continuitatea dezvoltării lor.

Prin simularea roirii trebuie satisfăcut instinctul albinelor pentru înmulţire, păstrând, totodată, comunitatea întreagă şi într-o bună dispoziţie de lucru.

Prin creşterea mătcilor la timpul potrivit şi formarea timpurie a nucleelor eliberate de varooa, obţinem familii tinere, sănătoase şi viabile. Astfel de familii iernează liniştit şi sigur şi vor asigura la timp o dezvoltare optimă, ceea ce va duce la o apicultură de succes.