Propuneri de stimulare a creşterii oilor: baza furajeră

Oieritul, fruntaş al agriculturii autohtone

Conform datelor comunicate de FAO, în anul 2007, structura medie a veniturilor obţinute din exploatarea ovinelor în ţările UE este orientată preponderent spre producţia de carne (circa 72%), urmând apoi laptele (23%) şi, într-o măsură mai mică, lâna (5-6%).

Dintre toate sectoarele agriculturii româneşti, cel de creştere a ovinelor a asigurat în totalitate necesarul intern de carne, brânzeturi, lână şi de piei, situându-se, în ultimii 15 ani, pe locul întâi, în ceea ce priveşte exporturile.

Patronatul exportatorilor de carne de ovine a anunţat pentru anul 2007 un export total de 175 milioane euro.  Cifra s-a menţinut şi în 2008, la acesta adăugându-se şi valoarea unui export mai important, şi anume cel de brânzeturi din lapte de oaie. Astfel, acest sector a ajuns anul trecut la o valoare totală a exportului de 200 milioane de euro, reprezentând circa 30 la sută din cel realizat din agricultura românească.

Din aceste date rezultă cu claritate că sectorul de creştere a ovinelor din România este unul prioritar şi, ca atare, el trebuie susţinut şi dezvoltat pe termen mediu şi lung.

În opinia mea, menţinerea şi dezvoltarea acestui segment al agriculturii este un proces complex, politic şi social, care depinde de îmbunătăţirea bazei furajere, a producţiei de carne şi de lapte, de perfecţionarea în pregătirea profesională a oierilor şi a structurilor ajutătoare, şi nu în ultimul rând, de ameliorarea genetică a efectivelor autohtone de ovine.

Baza furajeră, măr al discordiei

• Proprietatea asupra păşunilor şi a fâneţelor. Spre deosebire de ţările europene cu importanţă în creşterea ovinelor (Regatul Unit, Spania, Franţa, Grecia, Italia), unde crescătorii de ovine sunt proprietari ai păşunilor sau le închiriază pe termen foarte lung (99 ani în Regatul Unit, respectiv două generaţii), în România, circa 70 la sută din păşuni aparţin consiliilor locale, care le închiriază, de regulă, pe o perioadă de 1-2 ani, foarte rar pe 5-10 ani sau mai mult.

În momentul de faţă, crescătorii de oi consideră că cel mai grav obstacol în dezvoltarea sectorului de creştere a ovinelor în România îl constituie lipsa unei legislaţii care să promoveze închirierea păşunilor pe minim 15-20 de ani. Această situaţie a condus la neefectuarea lucrărilor de ameliorare a păşunilor, instalarea pe mari suprafeţe a arboretului, ferigii, pipirigului, scaieţilor, brusturilor etc., a eroziunii solului pe păşunile în pante şi, în final, la degradarea accentuată a acestor suprafeţe ierboase.

O realitate este şi aceea că în România se păşunează mult după sistemul „abandon continuu”.

• Împrejmuirea păşunilor. În ultimii cinci ani, deficitul de ciobani profesionişti s-a accentuat de la un an la altul, aceştia migrând masiv în ţări precum Spania, Italia, Franţa şi Germania.
Pentru a mări norma de oi per cioban este nevoie să îngrădim păşunile cu garduri speciale din plasă (1 m gard = 0,9-1 euro metru liniar).

• Îmbunătăţirea producţiei cantitative şi calitative de masă verde. Această măsură vizează acordarea unor subvenţii pentru îngrăşămintele administrate pe păşuni şi pentru sămânţa de plante furajere, necesare fie la înfiinţarea de pajişti cultivate, fie la supraînsămânţarea pajiştilor naturale.

Acţiunea implică efecte favorabile prin: eliminarea pagubelor pe care la produc oile nesupravegheate; folosirea raţională a păşunilor (păşunatul rotativ cu 4-5 zile de păşunat şi 20-30 zile pentru refacerea covorului vegetal); creşterea semnificativă a producţiei de iarbă şi a calităţii ei; igienizarea păşunii prin întreruperea ciclului evolutiv al paraziţilor specifici oii în perioada de refacere a ierbii, precum şi sterilizarea naturală sub acţiunea razelor solare.

Importatorii străini sesizează frecvent faptul că mieii proveniţi din România, care au păşunat, sunt în majoritate afectaţi de boli parazitare. Ca urmare, preţul oferit per kilogramul de miel, greutate vie, este mic.

Pe păşunile unde oile pasc continuu, de primăvara devreme până la începutul iernii, infestarea cu paraziţi şi infectarea cu bacterii patogene este continuă, ovinele fiind supuse unor riscuri majore.

• Teren agricol, nu intravilan. După desfiinţarea CAP-urilor şi IAS-urilor, un număr mare de crescători de oi au cumpărat ferme pentru a realiza exploataţii moderne.

În încercarea de a le intabula, au avut surpriza neplăcută să constate că deşi aceste ferme cu terenuri de incintă şi construcţii sunt în afara localităţilor şi a PUZ-ului, proprietarilor li s-a impus să le intabuleze ca suprafeţe în intravilan, şi nu ca teren agricol. Prin urmare, posesorii, fiind obligaţi să plătească sume exagerat de mari, au renunţat la intabulare şi, în consecinţă, şi la efectuarea lucrărilor de modernizare a fermelor.

PROPUNERI

Crescătorii de oi propun o serie de măsuri, a căror rezolvare favorabilă, consideră ei, ar însemna un salt spectaculos spre promovarea unei exploataţii de ovine moderne:

• Elaborarea unei legi (sau reactivarea legii pentru organizarea, administrarea şi exploatarea păşunilor, aprobată în anul 1928) sau a unui act normativ care să permită crescătorilor de oi să închirieze păşunile pe minim 15-20 ani, cu condiţia ca aceştia să efectueze lucrări de întreţinere şi de ameliorare a suprafeţelor respective;

• Acordarea unei subvenţii de 50 la sută (0,5 euro/ml gard de plasă) din valoarea facturii;

• Subvenţionarea cu 50 la sută a îngrăşămintelor şi a seminţelor de plante furajere;

• Iniţierea şi aprobarea unui act normativ prin care incinta fermelor din afara localităţilor să fie intabulate ca suprafaţă agricolă, şi nu ca teren intravilan;

• Subvenţionarea motorinei atât pentru producţia vegetală, cât şi pentru lucrările mecanice din zootehnie (cosit, balotat, însilozare, transport, scos gunoi etc.).

Articol publicat în revista Ferma nr. 3(70)/2009