Sisteme hidroponice pe efluenţi: transportul peştilor

Prin racordarea în circuit închis a bazinelor cu peşti şi a culturii hidroponice a plantelor horticole - două sisteme independente, precum şi prin recircularea apei între acestea, se realizează o relaţie de tip simbiotic între peşti şi plante. Apare, prin urmare, necesitatea ca managementul acestei noi activităţi economice să cuprindă un domeniu de competenţă inedit: unul care să îmbine cunoştinţele despre creşterea peştilor cu cele despre creşterea plantelor.

Astfel, horticultorii va trebui să deprindă tehnologia creşterii peştilor, iar piscicultorii, pe cea a creşterii plantelor. Având în vedere acest aspect, informaţiile pe care le voi prezenta în cele ce urmează sunt destinate horticultorilor care vor implementa sisteme de cultură hidroponică pe efluenţi.

Deoarece managementul acestor sisteme presupune, printre altele, reducerea pierderilor în acvacultură, iar transportul peştilor, atât în faza de aprovizionare cu puiet sau cu icre, cât şi în faza de livrare a producţiei către beneficiari, implică riscul apariţiei morţii unui număr mare de peşti, să vedem care sunt principalele norme pe care trebuie să le respecte horticultorii.

Factorii care influenţează transportul peştilor

• Specia. Practica în acest domeniu arată că, pe durata transportului, comportamentul speciilor de peşti este diferit în funcţie de cantitatea de oxigen dizolvat, densitatea peştilor per unitatea de volum de apă ş.a.

• Starea de sănătate. Este indicat să se efectueze doar transportul exemplarelor sănătoase, astfel încât să se evite atât riscul răspândirii bolii, cât şi riscul morţii exemplarelor bolnave, pe parcursul transportului. Peştii suferinzi sau ale căror branhii sunt necrotice sau deteriorate nu vor supravieţui la durate mari de transport, chiar dacă densitatea lor per unitatea de volum de apă va fi mică.

• Mărimea şi vârsta peştilor influenţează metoda şi tehnologia de transport. Astfel, de exemplu, 25 kg de păstrăv de 250 g/bucată au acelaşi consum de oxigen precum au 20 kg de 18 g/bucată sau 17 kg de 5,3 g/bucată şi 12 kg de 0,5 g/bucată.

• Stresul şi procesele biochimice. Stresul peştilor este cauzat de:

- manipularea şi condiţiile de transport. El se manifestă în timpul transportului sau mai târziu. Transferul peştilor din bazinele de cultură în ambalajele de transport creşte activitatea acestora şi, implicit, sporeşte consumul de oxigen. În primele ore de captivitate, acesta din urmă devine de trei-cinci ori mai mare decât în mod obişnuit şi scade pe măsură ce peştii se obişnuiesc cu noile condiţii.

- calitatea necorespunzătoare a apei în care sunt transportaţi. Astfel, dacă puietul, care a crescut în apă cu un conţinut ridicat de calciu, este transportat, apoi, în apă acidă, va suferi un şoc osmotic important.

• Calitatea apei. Menţinerea unei concentraţii a oxigenului dizolvat de minim 5 mg/l este suficientă pentru a preveni stresul. Capacitatea peştilor de a prelua şi utiliza oxigenul din apă depinde de toleranţa la stres a speciei, de temperatura apei, de pH, de concentraţia de CO2, sau de concentraţia produselor metabolice (amoniac, nitriţi, etc.).

• Temperatura. Trebuie să fim foarte atenţi la variaţiile temperaturii, deoarece ele influenţează oscilaţiile altor parametri:

- intensitatea metabolismului diferitelor specii de peşti variază direct proporţional cu temperatura apei;
- cantitatea de oxigen dizolvată în apă este invers proporţională cu temperatura acesteia.

Temperatura apei pentru transportul larvelor va fi mai mare decât valorile din tabelul 1. Astfel, spre exemplu, la transportul Ciprinidelor aceasta nu va fi mai mică de 16-18ºC, la Coregonide, de 10ºC , iar la Salmonide, de 15-18ºC.

• pH-ul, dioxidul de carbon şi amoniacul. Sângele peştilor are, în medie, un pH de 7,4, motiv pentru care pH-ul apei trebuie să aibă valori apropiate.

În general, la un consum de 1 ml de oxigen, peştii produc 0,9 ml CO2. În cazul unei aerări insuficiente, concentraţia de CO2 din recipienţii de transport poate atinge valori de 20-30 ppm, care sunt periculoase pentru peşti. Ca urmare a metabolismului proteinelor şi a descompunerii acestora de către bacterii, nivelul amoniacului creşte. Pentru a reduce riscul concentrării amoniacului liber în apă, se recurge la încetinirea proceselor metabolice ale peştilor, prin răcirea apei pe durata transportului.

Aditivi chimici pentru prevenirea riscurilor

Pentru a preîntâmpina eventualele probleme care pot să apară pe durata transportului, în apă se adaugă o serie de substanţe chimice:

- se adaugă NaCl în concentraţie de 5000 ppm, pentru a compensa pierderea sărurilor din organismul peştilor;
- dacă alcalinitatea apei este mai mică de 100 ppm, se adaugă aproximativ 0,26 g/l bicarbonat de sodiu (Na2CO3);
- întrucât peştii sunt transportaţi la o densitate mult mai mare decât cea din bazinele de cultură, se recurge la o sedare uşoară a lor prin administrarea unor anestezice de tipul metasulfonatului de tricaină, în concentraţie de 0,015-0,06 g/l.

Modalităţi de transport

• Transportul icrelor se poate efectua când acestea se află într-unul din următoarele stadii de dezvoltare:

- Icrele nefertilizate şi lapţii se transportă separat, în pungi de plastic;
- Lapţii vor avea un spaţiu de aer de circa zece părţi de aer la o parte de lapţi;
- Icrele nu au nevoie de oxigenare, de aceea pungile se menţin la temperaturi scăzute, de circa 8-11ºC;
- Icrele fertilizate se transportă în containere umplute, astfel încât să nu rămână goluri de aer, şi la temperaturi scăzute.
- Icrele eclozate se transportă în cutii special amenajate, pe tăvi dispuse suprapus. Tăvile se acoperă cu pânză umedă, pe care se aşază cu grijă icrele, peste care se întinde o a doua pânză. Ultima tavă se umple cu gheaţă sfărâmată care să asigure temperatura necesară pe durata transportului.

• Transportul peştilor se poate face astfel:

- În saci de plastic cu adaos de oxigen, aceasta fiind cea mai ieftină şi mai des utilizată metodă. Pentru transport, se foloseşte folie tubulară cu diametrul de 0,30 m din plastic (Fig. 1), din care se debitează tronsoane cu lungimea de 0,8-1,0 m, având un volum util de 60 litri.

- Grosimea foliei variază în funcţie de stadiul de dezvoltare al peştilor: 0,04 mm pentru larve, 0,06-0,08 mm pentru puiet şi 0,1-0,15 mm pentru peştii adulţi.

- Sacii sunt umpluţi astfel încât să conţină aproximativ 30 la sută apă cu peşti şi 70 la sută oxigen pur, după care sunt legaţi la gură şi sigilaţi termic. Sacii cu peşti se introduc în cutii de carton, de polietilenă sau de polipropilenă (Fig. 2), care sunt apoi introduse în vehicolul de transport. Deasupra sacilor se aşează un strat de gheaţă pentru a menţine temperatura scăzută.

• Transportul în mijloace de transport specializate. Cantităţile mari de peşte se pot transporta în rezervoare deschise autopurtate, având capacităţi de 10-15 tone sau în tancuri închise, prevăzute cu diferite sisteme de aerare, de oxigenare şi de răcire.

• Transferul peştilor din saci în bazinele de destinaţie trebuie efectuat cu grijă, respectând următoarea procedură: se lasă la început sacii închişi să plutească timp de circa 30 de minute în bazinul de destinaţie, pentru egalizarea temperaturii; se deschid sacii şi se adaugă în ei circa 10 litri de apă (per sac) din bazinul de destinaţie, apoi se transferă peştii, treptat şi lent, din sac în bazin.

Tabel 1: TEMPERATURA RECOMANDATĂ LA TRANSPORTUL PEŞTILOR (ºC)

(după Coche, Edwards, 1989)

În tabelele 2-4 sunt prezentate  cantităţile de peşte care pot fi transportate în saci, în funcţie de specie şi de stadiul de dezvoltare. (Coche, Edwards, 1989)

Tab. 2: NUMĂR DE LARVE (în mii larve)

Tab. 3: NUMĂR DE PUI 2-3 CM (în mii pui)

Tab. 4: NUMĂR PEŞTI/SAC PENTRU UN TRANSPORT DE 12 ORE

Articol publicat în revista Ferma nr. 2(69)/2009