Creşterea peştilor în viviere

Dacă un potenţial investitor în acvacultură deţine capital insuficient pentru al cheltui în vederea construirii unor spaţii închise (hale) dar doreşte să practice un sistem intensiv de creştere, poate opta pentru metoda de creştere a peştilor în viviere plutitoare. Metoda constă în creşterea peştilor în viviere, care plutesc la suprafaţa apei datorită unor flotoare (obiecte plutitoare), sau pot fi fixate de substratul bazinului acvatic.

Nu este foarte bine cunoscută originea acestei metode de creştere a peştilor. Se pare că ea derivă din modul în care pescarii păstrau peştele capturat pe parcursul mai multor zile, până când aveau o cantitate suficientă pentru a o scoate pe piaţă. Aceştia confecţionau structuri asemănătoare unor cuşti, din cele mai diverse materiale, în care peştele era menţinut viu.

Totuşi, se cunoaşte faptul că metoda de creştere propriu-zisă a peştilor în viviere a debutat la sfârşitul secolului al XIX-lea în sud-estul Asiei, când peştii erau menţinuţi în viviere din lemn sau bambus şi hrăniţi cu resturi alimentare. În ultima jumătate de secol, odată cu apariţia şi diversificarea materialelor sintetice, s-au creat numeroase modele de viviere, foarte durabile şi relativ uşor de întreţinut.

Faptul că furajele granulate au devenit din ce în ce mai accesibile, a fost de asemenea un element care a dus la dezvoltarea acestei metode de creştere a peştilor în numeroase ţări.

Metoda nu este tocmai uşoară...

Deşi la prima vedere această metodă de creştere a peştilor pare simplă, lucrurile nu stau chiar aşa, motiv pentru care acesta ar trebui practicată numai acolo unde nu se poate aplica sistemul de creştere clasic, cu peştii liberi în bazine. Pentru aceasta, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

-    densitatea mare a peştilor din viviere poate genera probleme legate de calitatea apei şi răspândirea bolilor;
-    furajele administrate trebuie să fie nealterate şi complete din punct de vedere nutriţional, asigurând în întregime necesarul de proteine, hidraţi de carbon, lipide, vitamine şi minerale;
-    vivierele pot fi uşor vandalizate, ceea ce impune paza strictă a acestora;
-    este necesară intervenţia zilnică la nivelul fiecărei viviere;
-    dacă nu se aplică aerare suplimentară, producţia per hectar poate fi mai mică decât în sistemul semiintensiv de creştere în heleşteie;

Avantaje

-    metoda se poate practica pe cursuri de apă sau în bazine acvatice din cele mai variate (heleşteie, lacuri de baraj sau naturale, etc.) care nu se pretează a fi vidate, sau care se golesc cu greutate;
-    sunt eliminate costurile de construcţie/amenajare a heleşteielor;
-    vivierele de creştere a peştilor sunt ieftine, astfel că este necesară o investiţie iniţială relativ mică;
-    dinamica de creştere a peştilor este foarte uşor de monitorizat;
-    toate verigile fluxului tehnologic pot fi sub control permanent;
-    pescuitul este facil;
-    metoda permite utilizarea unui bazin acvatic atât pentru creşterea peştilor cât şi pentru pescuitul sportiv.

Pentru ca prin practicarea acestei metode de creştere să nu se obţină eşecuri, traduse prin mortalităţi în masă a populaţiei piscicole şi implicit pierderi financiare, trebuie cunoscute îndeaproape următoarele: calitatea apei şi evoluţia sezonieră a principalilor factori fizico-chimici ai apei, caracteristicile pedologice şi hidrologice ale bazinului acvatic, modul de construire şi amplasare corectă a vivierelor, caracteristicile populării, a manipulării peştilor şi hrănirii acestora, precum şi aspecte cu privire la recoltarea şi valorificarea peştilor.

Este de asemenea important de ştiut ce specii se pretează a fi crescute în viviere. Sunt suficient de bine cunoscute şi aplicate în practică tehnologiile de creştere pentru: păstrăv, crap, somn de canal, tilapia, şalău american, sturioni, etc., dar multe alte specii se cercetează în prezent în vederea cunoaşterii particularităţilor lor, legate de creşterea în viviere.

Iernarea crapului la temperaturi ridicate

Temperaturile anormal de ridicate înregistrate în această iarnă nu pot avea decât consecinţe nefaste asupra populaţiei piscicole din mediul natural ori din ferme. Crapul iernează cel mai bine la temperaturi situate în jurul valorii de 4oC. La această temperatură metabolismul şi funcţiile vitale, în general, sunt mult diminuate, peştii intrând în aşa-numita stare de hibernare.

Odată cu creşterea temperaturilor, metabolismul se intensifică, iar crapul începe să se deplaseze în masa apei, ceea ce are ca efect un consum energetic sporit. Având în vedere că în această perioadă crapul nu găseşte hrană în mediul înconjurător, înseamnă că tot consumul energetic se realizează pe seama rezervelor de ţesut adipos, care bineînţeles că sunt limitate. O menţinere a peştilor la temperaturi ridicate va avea ca rezultat slăbirea excesivă a acestora, îmbolnăvirea şi chiar moartea lor.

Dacă asupra populaţiei piscicole din mediul natural omul are posibilităţi relativ reduse de intervenţie, în cazul fermelor ciprinicole acesta poate acţiona, în sensul contracarării într-o oarecare măsură a efectelor nefaste ale acestei ierni. Astfel, o primă măsură ce trebuie luată este mărirea pe cât posibil a nivelului apei astfel încât, masa apei din heleşteie să se încălzească greu şi să manifeste o inerţie termică sporită.

În plus, peştele trebuie urmărit în permanenţă pentru a se putea interveni de urgenţă în caz de îmbolnăviri, deoarece asocierea dintre temperaturi ridicate şi densitate piscicolă mare (caracteristică heleşteielor de iernat) este extrem de propice apariţiei şi răspândirii bolilor.

Articol publicat în revista Ferma nr. 1(45)/2007